Pe 10 noiembrie 2022, o parte din trupa noastră, împreună cu doamna profesor Andreea Bell, a mers la spectacolul 2032 SMART-FAMILY, de la teatrul „George Ciprian” din Buzău. Am văzut un concept diferit față de ceea ce suntem obișnuiți să „gustăm” la teatru, anume teatrul telematic. „Ce este teatrul telematic?”, poate te întrebi. Ei bine, exemplul concret al spectacolului de care o să-ți povestesc s-ar putea să te ajute: concomitent, în Buzău și în Milano, pe scene din ambele orașe, actorii joacă același spectacol, conexiunea dintre aceștia fiind posibilă (atât ideatic, cât și tehnic) prin intermediul unui ecran uriaș.
Trupa de teatru ARTfel în fața intrării Teatrului ,,George Ciprian” din Buzău
Titlul piesei este, în mod evident, intuitiv; el rezumă în trei cuvinte o idee completă și complexă, idee ce constituie tema lucrării – familiile despărțite de migrație. Ce ai face dacă ai mai avea câțiva ani de trăit , iar fiica ta – singura persoană care încă îți e apropiată – trăiește la mii de kilometri distanță? Sau ce ai face dacă mama ta, îmbătrânită și obosită, ar locui departe de tine, știind cât de fragilă îi este viața?
După ce mama ei, Laura, suferă un atac de cord, Virginia, care locuiește în Italia, hotărăște să-i cumpere acesteia un robot care s-o asiste în orice activitate zilnică. Comicul situației este redat de dificultățile Laurei de a se obișnui cu noul ei coleg de apartament. „Big Brother”, așa cum îi spune bătrâna, este în permanență atent dacă aceasta și-a luat medicamentele, dacă a mâncat, dacă a citit, dacă a vorbit, dacă a dormit, dacă…
De la stânga la dreapta: Giovanni Longhin (Lorenzo), Francesca Fatichenti (Amalia), Monica Buzoianu (Virginia), robotul Ogmios, Aura Călărașu (Laura) (Foto: Vlad Dumitrescu)
După zile petrecute cu robotul Ogmios și insistențe ale Virginei, Laura acceptă prezența lui în viața ei. Ea îl vede drept un compromis pentru a putea rămâne conectată în permanență cu familia ei (prin intermediul ecranului).
Comportamentul robotului este atât contrastant, cât și în armonie cu cel al Laurei. Bătrâna simte, vede, ascultă dincolo de pereții unei camere, dincolo de expresiile superficiale ale unui om. Totuși, chiar dacă fiecare cu tabieturile lor – de robot ori bunică – atât de firești, cei doi ajung să-și mulțumească pentru efortul depus în relație. Momentul în care sunt ilustrate cel mai bine sentimentele Laurei față de robot este acela când, „pârâtă” fiind de către Ogmios, ea îi recunoaște Virginiei, mușcându-și buza, că l-a luat în brațe atunci când se simțea singură și vulnerabilă.
Evoluția relației dintre bătrână și robot devine emoționantă. Așa cum te-ai putea aștepta, când descoperă că va trebui să locuiască în casă cu Ogmios, Laura se umple de furie. Ea percepe inițiativa Virginiei drept o jignire a integrității ei personale. Treptat, obișnuindu-se cu robotul în casa ei, vârstnica observă că nu-i chiar așa rău să-l aibă constant în jur. De fapt, e super ca cineva să-i aducă aminte să-și ia medicamentele… ei, să nu exagerăm, când Ogmios exagerează cu atenția, Laurei îi vine sincer să-l arunce pe geam. Mișcarea de a-l strânge în brațe e doar confirmarea faptului că lipsa unei persoane în jur îl face pe om să se atașeze și de o bucată de metal și plastic, cu față de telefon… față care se mai și stinge uneori.
Pe de altă parte, spectacolul surprinde în amănunt și problemele care se nasc în familia Virginei. Discuțiile apar pentru că femeia uită de soțul și fiica sa și se concentrează DOAR asupra mamei ei și a profesiei; ea e cuprinsă de neputința de a o ajuta de Laura. În plus, fata e cumva împărțită între stabilitatea pe care i-o conferă viața financiară în Italia, frica de a se întoarce în România și insistențele Laurei care vrea s-o aibă aproape… și fizic, nu doar tehnic.
Astfel, 2032 SMART-FAMILY este un spectacol pe care vi-l recomandăm cu toată încrederea! Deși este încă un gen de teatru nou în România, el merită urmărit și promovat. Abordând o temă de actualitate, anume dezvoltarea sistemelor cu inteligență artificială, împletită dorinței sau nevoii tinerilor de a părăsi țara (și implicat familia), oricine s-ar putea regăsi în situația prezentată.
Textul dramatic scris de Marina Hanganu și Bianca Trifan traducerea în italiană: Camilla Brison, Monica Buzoianu și Ioana Rufu
Actorii (ordine alfabetică): Monica Buzoianu (IT) – Virginia Visconti Aura Călărașu (RO) – Laura Mihalcea Francesca Fatichenti (IT) – Amalia Visconti Smaranda Găbudeanu (RO) – Ogmios Z42 Giovanni Longhin (IT) – Lorenzo Visconti
Regia: Marina Hanganu (RO) și Camilla Brison (IT) Asistență regie: Bianca Trifan (RO) Regia video (montaj live și creație video): Armine Vosganian (RO) Asistență regie video (montaj live): Davide Nocera (IT) Asistent video: Stefano Cozzi (IT) Scenografia: Andreea Diana Nistor (RO) și Greta Gasparini (IT) Asistență scenografie: Viola Aprile (IT) Costume: Marilena Montini (IT) și Andreea Diana Nistor (RO)
Multimedia, platformă de comunicare, design și mecanică robot, modelare și animație 3D: Ygreq Interactive (RO) – Cristian Iordache (director tehnic), Alexandru Andrei, Iulia Petronela Ioniță.
Programare robot, rafinare mecanică și mentenanță: Bucharest Robots (RO) – Ana-Maria Stancu (CEO) și prof. ing. Marius Dumitrescu
Exterior robot și smartwatch: Lucian Păun (RO)
Muzică și sound design: Andrei Petrache (RO)
Light design: Costel Baciu (RO) și Marco Grisa (IT)
Mi-a plăcut prea mult Tangled: The Musical, încât a trebuit să văd ce spectacole au mai avut cei de la Disney, mai ales că pandemia ne obligă să găsim tot felul de metode de a ne relaxa. ,,Aladdin: A Musical Spectacular”, la fel ca ,,O poveste încâlcită”, depășește așteptările, și poate fi urmărit pe YouTube de oricine dorește.
La fel ca în filmul animat, îl urmărim pe Aladdin care încearcă să îl oprească pe Jafar să devină sultanul Agrabah-ului și să o facă pe Jasmine să se îndrăgostească de el.
Fiind o fană a acestei povești am fost atentă la toate detaliile și pot afirma că nu am fost deloc dezamăgită. Un narator dă startul spectacolului explicând publicului că aceștia îl vor urmări pe Jafar încercând să-și pună planul malefic în aplicare, iar acțiunea începe cu Aladdin care, obligat de răufăcător, se duce în ,,Peștera Minunilor” pentru a lua lampa. La scurt timp facem cunoștiță cu restul personajelor.
Jasmine este exact așa cum am știut-o dintotdeauna, altruistă, independentă și curajoasă, reușește să se apere în fața lui Jafar și nu îi este teamă să își arate adevărata personalitate.
Aladdin evolueză pe tot parcursul spectacolului. Dintr-un hoț într-un sultan demn de a conduce un regat. Îi urmărim pe cei doi îndrăgostindu-se și învingându-l, cu ajutorul prietenilor săi, pe Jafar.
Antagonistul își face intențiile clare încă din primele minute ale spectacolului, scopul acestuia fiind să fure lampa din peșteră și să devină sultanul Agrabah-ului.
Duhul își face apariția când Aladdin freacă lampa fermecată și începe să-i explice cum funcționează cele trei dorințe, printr-un număr muzical (bineînțeles). ,,You’ve got a friend in me” trebuie să fie momentul meu preferat. Acesta a avut o prestație spectaculoasă, interacționând cu publicul la un alt nivel, a vorbit direct cu acesta și a folosit multe elemente din ,,pop-culture”, lucru care a surprins plăcut orice spectator. De la referințe la surorile Kardashian, până la Gangnam Style, glumele au fost la ordinea zilei și deși puțin ieșite din comun nu au părut deloc nelalocul lor.
Covorul magic se află printre obiectele de valoare din peșteră și deși nu are nici o replică pe tot parcursul spectacolului, mișcările pline de expresivitate și dansurile au compensat lipsa. Acesta s-a remarcat ca fiind cel mai bun prieten al duhului și un mare ajutor pentru Aladdin, ajutând-ul să o cucerească pe Jasmine.
Momentele muzicale sunt absolut spectaculoase, dansatorii extrem de talentați și recuzita te face să te simți în mijlocul acțiunii, favoritele mele sunt ,,You’ve got a friend in me” și ,,Prince Ali”, de la cămile la elefanți, nu lipsește nimic.
Deși chiar mi-a plăcut, mi-a părut rău că două personaje din filmele originale nu își fac apariția: Abu – maimuța, cel mai bun prieten al lui Aladdin și Rajah – tigrul, amicul lui Jasmine. Cei doi nu au replici dar asemenea covorului, ar fi dat o notă de amuzament spectacolului. În plus, spectacolul durează mai puțin de 45 de minute, din punctul meu de vedere ar fi putut avea minim o oră, având în vedere că filmul animat și cel apărut în 2019 durează 90-125 de minute.
Acestea fiind spuse, recomand această producție oricui dorește să se delecteze cu un spectacol pe cinste, o comedie, care cu siguranță nu va bucura doar copiii dar și adulții dornici să se întoarcă în timp și să-și retrăiască copilăria.
Anul 2020 a fost plin de momente dificile la care am fost cu toții nevoiți să ne adaptăm, iar industria divertismentului a fost clar afectată din mai multe puncte de vedere. Multe filme au oprit înregistrările și o parte din piesele de teatru, repetițile. Cu toate acestea unele spectacole au putut fi vizionate online, iar cei de la Disney Cruise ne-au făcut o plăcere cu TANGLED: The Musical, care poate fi vizionat pe YouTube.
După cum sugerează și numele, este o adaptare de o oră a filmului animat ,,Tangled” sau ,,O poveste încâlcită” după cum este cunoscut în România. O urmărim pe Rapunzel, prințesa pierdută a ținutului Corona (chiar așa se numește), care timp de 18 ani a fost închisă într-un turn de către o femeie care a răpit-o pentru a-i folosi părul în scopuri malefice.
Fiind o fană înrăită a producțiilor animate Disney am avut așteptări mari și nu pot spune că am fost dezamăgită. La fel ca în film, naratorul este Flynn Rider, un hoț care fură o coroană de la palat și întâmplător o întâlnește pe Rapunzel, neștiind ca ea este prințesa. Cei doi fac un pact și Flynn o ajută să vadă lampioanele care zboară anual pe cer, de ziua ei, la schimb el fiind lăsat să păstreze coroana furată.
Toți actorii au o prestație deosebită. Aceștia nu au ieșit în evidență doar din punct de vedere al interpretării, dar și în timpul numerelor muzicale. Au fost incluse toate melodiile din film, dar și câteva piese exclusive.
Rapunzel (Elisha Ainsley) și Flynn (Nick Pankuch)
Flynn Rider interacționează cu publicul într-un mod deosebit, mai ales când interpretează “Wanted Man”, care, după mine, este una dintre cele mei interesante interpretări, la fel și “I have a dream”. Evoluția acestui personaj este foarte bine portretizată, cât și evidentă, devenind dintr-un hoț arogant însetat de bani, un om altruist, demn de respect.
Rapunzel (Elisha Ainsley) și Flynn (Nick Pankuch)
Rapunzel este exact așa cum am cunoscut-o mereu, inocentă și curioasă, explorând o lume nouă, curajoasă reușind să își confrunte fricile și mai ales descoperindu-și adevărata identitate. Cei doi formează un duo nu doar comic, dar și unul puternic, cei doi ajutându-se unul pe celălalt să evolueze.
Bineînțeles nu poate exista o poveste Disney fără antagonist și mama cea rea este exact cum ar trebui să fie. Egoistă și orbită de dorința de a rămâne veșnic tânără, sfârșește căzând din vârful turnului. Aceasta, deși a avut ocazia să meargă pe calea cea dreaptă și să o lase pe Rapunzel în lumea care îi aparține, decide să o folosească pentru propriile sale nevoi și să o țină prizonieră, departe de adevăr.
Mama Gothel (Katie Whetsell) și Rapunzel ( Elisha Ainsley)
Trebuie să recunosc că aceasta este primul musical marca Disney pe care l-am văzut și am rămas uimită de costume și decor, acestea fiind exact ca cele din film. Detaliile și așezarea în scenă sporesc atmosfera de poveste și te absorb cu adevărat în acțiune.
Deși m-am uitat cu plăcere, sunt anumite lucruri care ar putea fi îmbunătățite. De exemplu, Pascal, cameleonul lui Rapunzel, cel mai bun prieten al ei, lipsește. Dar măcar îl avem pe Maximus, calul regal, care conferă o notă de umor esențială, acesta fiind mâna dreaptă a lui Flynn când o salvează pe Rapunzel. Totuși și Pascal ar fi putut fi inclus, acesta nu are replici și pur și simplu prezența sa ar fi un factor de amuzament bine văzut de public.
În plus, unele scene au părut foarte grăbite, durata musical-ului fiind doar o oră și având o acțiune destul de complexă. Filmul durează o sută de minute, și sunt de părere că și această versiune ar fi fost mai potrivită dacă s-ar fi desfășurat măcar pe o oră și jumătate.
Luând în considerare tot ce am menționat până acum, nu pot să spun decât că sunt foarte încântată și vă îndemn să vă uitați pentru că nu aveți nimic de pierdut, este clar că publicul țintă sunt copii, dar sunt de părere că oricine se poate bucura de spectacol. Pentru mine punerea în scenă a fost de-a dreptul fascinantă și sunt sigură că veți fi plăcut surprinși de efecte. Este evident că cei de la Disney Cruise nu glumesc când vine vorba de un spectacol, și efortul depus se observă pe tot parcursul piesei.
În plus, nu toți avem parte de croaziere și faptul că Disney a ales să ne surprindă cu acest musical pe timp de pandemie este chiar de admirat.
DIstribuție:
Elisha Ainsley – Rapunzel
Nick Pankuch – Flynn Rider
David Colston Corris – Maximus
Katie Whetsell – Mama Gothel
Elliott Litherland – Regele Coronei, Căpitanul Gărzilor
Cate Cozzens – Regina Coronei
Kyle Blair – Hook Hand, Sage
Jeffrey Todd Stevens și Jacob Chancellor – Frații Stabbington , Big Nose, Vladimir
Missing People este o producție realizată de Leeds Playhouse, în colaborare cu Kani Public Arts Center. Scris de Brad Birch, spectacolul urma să fie interpretat în această vară, înainte de a fi anulat din cauza pandemiei COVID-19. Din fericire pentru noi, o producție înregistrată a fost lansată pe YouTube, de către companiile colaboratoare, pentru a ne asigura divertismentul, până când vom afla despre posibilitatea vizionării unui spectacol live.
Natsumi Nanase, Susan Hingley, Ishia Bennison, Simon Darwen și Yutaka Oda în MISSING PEOPLE, New National Theatre, Tokyo și Leeds Playhouse, 2020. (Imagine: David Lindsay)
Această nouă piesă se concentrează pe o familie multiculturală care nu este la fel de obișnuită pe cât pare.
Sakiko, o japoneză, (interpretată de Susan Hingley) și logodnicul ei englez Dan (Simon Darwen) se îndreaptă spre Japonia, în orașul ei natal, Kani, pentru a-i întâlni pe părinții lui Sakiko, cu scopul de a-și organiza nunta. Cei doi sunt însoțiți de mama lui Dan, Linda (Ishina Bennison), ca să se asigure că totul merge bine între fiul ei și socrii și ca să ajute la planificare. La sosirea acestora nu se întâmplă nimic ieșit din comun, în afară de absența tatălui miresei, care este introdus mai târziu în piesă. Părinții lui Sakiko mențin o atitudine distantă față de fiica lor și refuză să abordeze anumite probleme nerezolvate din trecut, mai ales lipsa fratelui ei, care începe să ridice semne de întrebare. Tensiunile create transformă o simplă călătorie într-o misiune care are scopul de a scoate la iveală secretele familiei.
Yutaka Oda în MISSING PEOPLE, New National Theatre Tokyo și Leeds Playhouse, 2020. (Imagine: David Lindsay)
Principala atracție a producției este textul care reușește să echilibreze momentele de umor, intrigă și suspans pe parcursul celor două ore de rulare. Mesajul spectacolului are la bază incapacitatea noastră de a fi sinceri cu noi înșine și cu cei pe care îi iubim. Lipsa de onestitate este demonstrată din nou și din nou în momente care variază de la subtile (Sakiko îi cere lui Dan să nu spună nimănui că și-a pierdut slujba și Dan îi spune Lindei oricum), la momente mai profunde.
Susan Hingley și Natsumi Nanase în MISSING PEOPLE, New National Theatre Tokyo, 2020 (Imagine: David Lindsay)
Interpretarea actorilor își menține profesionalismul pe tot parcursul spectacolului, fiecare arătând diverse emoții conflictuale și diferite tensiuni, care ajută la amploarea dramatismului dintre scene. Nu se simte o diferență semnificativă în distribuția Missing People, dar Susan Hingley și Natsumi Nanase (mama lui Sakiko, Chiyo) dau dovadă de o prestație deosebită.
De-a lungul spectacolului, dialogul este captivant, indiferent de limba în care se comunică, și, deși, punerea în scenă nu are prea multe elemente, acestora nu li se duce lipsa. Scenele sunt suficient de explicite întrucât elementele de cadru nu sunt nevoite să aducă detalii piesei.
După cum probabil reiese și din ce am scris mai sus, mi-a plăcut spectacolul ☺️. Din nefericire se poate găsi doar în format video, dar datorită reacțiilor pozitive din partea publicului, cu siguranță se vor relua spectacolele în sălile teatru și vom avea parte de o interpretare live, pe care sper să o pot vedea cât mai curând.
Sakiko Nakamura – Susan Momoko Hingley
Dan Hughes – Simon Darwen
Linda – Ishia Bennison
Masaru Nakamura – Yutaka Oda
Chiyo Nakamura – Natsumi Nanase
Koji Saito și Genki – Hiroki Tanaka
Yasuko – Yuri Eikawa
Co-directori – Mark Rosenblatt și Nobuhiro Nishikawa
Musicalul scurt 21 Chump Street (14 minute) abordează un subiect dificil: ,,Ce ar face un om pentru dragoste”. După cum se precizează și la începutul piesei, musicalul se bazează pe o poveste adevărată. În SUA s-au depus plângeri în legătură cu droguri vândute la unele licee, polițiști tineri fiind trimiși sub acoperire să se ocupe de situație. Întâmplarea tragică se petrece la una dintre aceste școli și este transformată într-un musical.
Muzica,versurile și textul sunt scrise de unicul Lin-Manuel Miranda, cunoscut pentru crearea musicalurilor In the Heights, Bring It On the Musical și Hamilton.
Titlul piesei este împrumutat de la serialul din 1987 21 Jump Street în care era vorba despre agenți care voiau să deconspire oameni care aveau ca țintă elevii școlii.
Un alt aspect interesant, prin intermediul căruia au fost înțelese părți ale poveștii, este acela al prezenței unor interviuri. Cu ajutorul interviului lui Naomi am aflat că aceasta era o polițistă.
Mesajul textului este să fim conștienți de ceea ce facem și să ne asumăm deciziile pe care le luăm.
Așadar, în musical este vorba despre un licean de 18 ani, Justin Laboy, care se îndrăgostește de Naomi, o polițistă sub acoperire de 25 de ani. Acesta se tot întreabă ce trebuie să facă și cine trebuie să fie pentru ca Naomi să se îndrăgostească de el (What the Heck I Gotta Do?). Aceasta îl respinge și nu îi răspunde la întrebarea pe care i-o pune băiatul în repetate rânduri. Naomi confirmă naratorului Justin a invitat-o la banchet dar, contrar zvonurilor, ea își găsește scuze pentru a nu participa. De asemenea, naratorul dezvăluie adevărul din spatele lui Naomi, acesta nefiind nici măcar numele ei adevărat. Polițista îl întreabă pe Justin dacă fumează sau dacă are droguri. El îi spune că nu, dar că îi va face rost de marijuana dacă va merge cu el la banchet. Naomi îi spune naratorului că motivul misiunii este de a face lumea mai sigură și pentru a învăța copiii că tot ceea ce fac are o consecință (One School). Justin își sună un verișor care, la rândul lui, sună un alt verișor și așa mai departe până când cineva îi face rost lui Justin de marijuana (Cousin). Justin se întâlnește după câteva zile cu Naomi pentru a-i da iarba. Ea insistă să-l plătească, știind că acesta este singurul mod prin care poate justifica acțiunea criminală a băiatului (The Money). Acesta încearcă să-i explice că drogurile sunt pentru ea și că nu are nevoie de bani. El o sărută și din nefericire banii sunt împinși în mâna lui. Justin este arestat, primind o săptămână în pușcărie și 3 ani probațiune, intrarea la universitate nemaifiind posibilă pentru el. Naomi îi explică naratorului efectele drogurilor asupra familiei, declarând că ea face lucrul corect și că ar fi vrut ca cineva să fi făcut asta pentru ea când era la școală. Ea recunoaște ca nu-l va uita niciodată pe Justin. Cât timp băiatul își îndeplinește timpul în pușcărie naratorul îl întreabă ce i-ar zice lui Naomi. Acesta spune că ar întreba-o: ,,What the heck did you do? (Ce naiba ai făcut?)” (Epilogue)
Anthony Ramos (Justin) și Lin-Manuel Miranda (Naratorul) în 21 Chump Street. Sursa foto
Așadar, deși musicalul este în engleza, merită urmărit. Actorii cu adevărat talentați reușesc foarte bine să transmită fiecare emoție prin replicile lor și să interpreteze versurile într-un mod perfect.
Distribuția:
Membrii distribuției musicalului 21 Chump Street. Sursa foto
Naratorul – Manuel Miranda
Justin Laboy – Athony Ramos
Naomi Rodriguez –Lindsay Mendez
Tevi, Verișorul 1, Băiatul – Alex Boniello
Derek, Verișorul 2, Avocatul – Gerard Canonico
Andrew, Verișorul 3, Polițistul – Antwaun Holley
Aici puteți viziona online musicalul 21 Chump Street:
George Bernard Shaw (n. 26.7.1856, Dublin, Irlanda – d. 02.11.1950, Ayot St. Lawrence, Hertfordshire, Anglia) a fost un dramaturg și critic irlandez, ale cărui opere l-au plasat alături de Shakespeare. După ce s-a mutat la Londra în 1876, a lucrat câțiva ani ca critic muzical și de artă.
A scris cărți și cronici teatrale și a fost membru activ al Societății Fabiene, din orientare socialistă. În prima sa piesă, „Casele văduvilor” (Widowers Houses, 1892), a pus accentul mai degrabă pe probleme de ordin social și economic decât pe povești de dragoste, adoptând tonul comediei ironice care îi va caracteriza întreaga operă. Și-a descris primele piese ca „neplăcute“ deoarece îl obligau pe spectator să se confrunte cu niște probleme dezagreabile. Printre creațiile sale se numără „Profesiunea doamnei Warren” (Mrs. Warrens Profession, 1893), care abordează tema prostituției și a cărei punere în scenă a fost interzisă până în 1902. Ulterior a scris patru piese „plăcute“, printre care comediile „Armele și omul” (Arms and the Man, 1894) și „Candida” (1895). Următoarele sale piese au fost „Cezar și Cleopatra” (1899) și „Om și supraom” (Man and Superman, 1905). A folosit comedia rafinată pentru a exploata metehnele societății în „Maiorul Barbara” (Major Barbara, 1905), „Dilema doctorului” (The Doctor’s Dilemma, 1911) și „Pygmalion”, magnum opus al acestuia (1913).
Celelalte scrieri și discursuri au contribuit la perceperea sa ca o figură publică controversată, de-a lungul unei mari perioade a vieții lui. I s-a decernat Premiul Nobel în 1925.
Elemente contextuale
Opera Pygmalion a fost finalizată în anul 1912, urmând ca debutul acesteia să aibă loc pe data de 16 octombrie 1913, la Teatrul Hofburg din Viena. Se prezintă drept o comedie romantică în cinci acte, observându-se, de asemenea, elemente de critică în raport cu aspecte sociale semnificative pentru începutul secolului al XX-lea, precum diferența de educație între clase și prejudecata acordată membrilor acestora.
Detaliu aparținând unui afiș inițial, ce o prezintă pe actrița Patrick Campbell în rolul Elizei Doolittle. Sursa foto
Există un număr relativ mare de portretizări a creației lui Shaw, printre acestea numărându-se cele două interpretări cinematografice notorii „Pygmalion”(1938) și „My fair lady” (1964), cu actrița Audrey Hepburn în rol principal. Distincte premii au fost decernate acestora, iar nominalizările au fost abundente.
Afiș pentru filmul ,,Pygmalion” din 1938, cu Leslie Howard și Wendy Hiller în rolurile principale. Sursa fotoAfiș pentru filmul ,,My fair lady” 1964, cu Audrey Hepburn drept Eliza și Rex Harrison în rolul lui Henry. Sursa foto
Precum reiese din titlu, opera este o interpretare modernă a mitului cu același nume. În a zecea carte a Metamorfozelor, poetul roman Ovidiu prezintă povestea lui Pygmalion, un sculptor cipriot, ce în urma observării actelor de prostituție a Propoetidelor a declarat că „nu prezintă un interes pentru femei”. Ulterior, acesta remarcă splendoarea uneia dintre statuile sale de fildeș, îndrăgostindu-se. În timpul festivalului dedicat zeiței Afrodita, numeroase ofrande au fost aduse de către sculptor la altarul divinității, dorind ca iubirea sa să fie umanizată. Visul i-a fost materializat, iar Pygmalion s-a căsătorit cu a sa capodoperă. Ideea fundamentală a poveștii este, fără niciun dubiu, firea maleabilă a sufletului, schimbător în sine. Efectul prezentat este încorporat în chintesența poveștii folosind pretextul relației magister – discipulus formată între Henry Higgins și Eliza Doolittle.
Analiza operei
Acțiunea și subiectul
Se remarcă faptul că, pe întreg parcursul piesei, locația principală rămâne neschimbată. Dramaturgul a dorit, cel mai probabil, să evidențieze multitudinea de medii ce compun capitala Regatului Unit, oferind spectatorului o privire de ansamblu asupra modurilor distincte prin intermediul cărora locuitorii s-au adaptat. Un exemplu fidel este constituit de Covent Garden, un centru de comerț pentru indivizii cu o situație financiară precară. Detaliile ce compun tablourile pot descrie un trecut ușor alternat de către creativitatea sa, rădăcinile înfipte în planul real fiind ușor de identificat. Acțiunea se petrece în jurul anului 1910, fapt ce este susținut de elemente de vestimentație, medii de transport, ideologii și contexte istorice specifice epocii. Mediile în care se întâlnesc personajele sunt nuanțate și colorate, iar interacțiunile subtile dintre participanții ambientali evocă ambiguitatea stării umane.
Perspectiva prin care sunt transmise ideile ce compun firul narativ este nu numai una psihologică, ci și etică. Shaw aduce în prim plan situația mintală a fiecăruia dintre personaje, axându-se pe detalierea reacțiilor celor din jur, însă propune și o analiză a modului în care sunt abordate evenimentele. Un exemplu fidel este reprezentat de modul precar în care se comportă Higgins cu Eliza, considerând-o un simplu subiect al unui experiment ingenios, respectiv încercarea de a o transforma din punct de vedere educațional în maxim șase luni într-o persoană de înaltă clasă.
Nu este dificil a identifica principalul conflict. În principiu, gravitează în jurul stadiului educațional al Elizei, fapt ce este de înțeles, având în vedere că opera în sine urmează cu atenție procesul de metamorfozare a tinerei. Debutul acestuia a avut loc în primul act și este reprezentat de propunerea foneticianului, care i-a descris Elizei multitudinea de oportunități ce apar odată cu influențarea pozitivă a statutului social. Respectivele spuse ale doctorului au plasat-o pe protagonistă intr-o stare feerică, ce invita visarea. Din perspectiva lui Higgins, vânzătoarea de flori infamă în ochii săi nu i-a stârnit interesul instantaneu. A fost nevoie ca Pickering să propună pariul bine-cunoscut înainte de a înflori orice tip de idee cu referire la schimbarea Elizei. Astfel, se remarcă dorințele asemănătoare ale celor doi, ambele centrate pe dezvoltarea personală rapidă, însă ce se disting printr-un constituent fundamental: abordarea. Există nenumărate relații contrastante în operă, iar aceasta nu este o excepție.
Prima întâlnire dintre Henry Higgins (Rex Harrison) și Eliza Doolittle (Julie Andrews) în cadrul interpretării teatrale ,,My fair lady”, 1956. Sursa foto
Dramaturgul a atras atenția asupra anumitor scene într-un mod deosebit. Am fost plăcut surprins mai ales de felul în care a reușit să creeze cadre impregnate cu suspans, însă, în același timp, simple. Aspectul citat a fost unul dintre motivele pentru care lectura și vizionarea nu au fost lipsite de atenție din partea mea. Întreaga structură a creației este una armonioasă, dar fluiditatea evenimentelor este uneori obturată de îndelungate descrieri. Anumite structuri păreau a se fi potrivit într-o situație diferită de cea inițială, însă nu au corupt integritatea dialogului și este posibil să fi fost folosite pentru a susține veridicitatea evenimentelor în raport cu lumea creată.
Precum am menționat anterior, personajele gravitează în jurul Elizei. În acest sens, este clar că firele narative secundare vor efectua aceeași mișcare. Dramaturgul a evidențiat viețile tatălui tinerei și a lui Freddy Eynsford Hill, împletite cu cea a discipolului lui Higgins. Am perceput din nou prezența opoziției sociale construită între cei doi. Cu toate că aceștia nu interacționează între ei, au influențat psihicul domnișoarei Doolittle prin căi distinse. Pe de-o parte, Eliza constată schimbarea șocantă a tatălui său, devenit, într-un final, membru al clasei mijlocii. Simpla întâlnire cu Higgins a dus la înavuțirea rapidă a acestuia, însă nu și la dezvoltare comportamentală, fapt ce îl creionează drept opusul acesteia. În cazul fiicei sale, adaptarea la plane sociale a fost prevăzută drept un scop principal de către mentor, fiind dezvoltate manierele. Ultima conversație efectuată între cei doi indivizi are rolul de a generaliza imprevizibilul și sublinia diferențele dintre cele două variante ale domnului Doolittle, respectiv tranziția de la un stil de viață parazitar la unul bazat pe consum. Freddy, pe de altă parte, nu a prezentat schimbări majore la nivelul mentalității sale, însă a jucat un rol de mare importanță în povestea ambiguă de dragoste dintre Henry și Eliza.
Personajele
Ca în orice operă dramatică, personajele constituie crepidoma creației artistului. Acestea influențează acțiunea și o sculptează pe parcurs, conferind aspectul unic și clar mult dorit. În Pygmalion, participanții sunt zugrăviți cu atenție de către Shaw, fiecare reprezentând o tipologie umană unică și având o funcție principală în transmiterea conceptelor și a ideilor scriitorului într-un mod cât mai precis. În pofida faptului că numărul de personaje este unul relativ mic, acțiunile efectuate sunt de importanță accentuată. Se poate da drept exemplu absența laudei pentru Eliza din partea foneticianului și a colonelului Pickering în urma succesului prezentat la balul ambasadorilor. Respectivul moment a fost, pentru Eliza, ceea ce i-a confirmat suspiciunile cu privire la importanța sa pentru Higgins și a intensificat tensiunea dintre cei doi. Relația centrală este, desigur, cea dintre florăreasă și fonetician, care persistă indiferent de mediul înconjurător. Printre cele adiacente se numără cea dintre Eliza și tatăl ei, Freddy și Eliza și, desigur, Pickering și Henry. Toate se bazează pe un element comun, acela fiind fructificat în cadrul dialogului. Se poate lua drept exemplu relația dintre cei doi foneticieni, aspect prezent în ambii fiind pasiunea pentru dialecte, limbi și totalitatea caracteristicilor vorbirii articulate.
Eliza, protagonista poveștii și personajul ce a suferit schimbarea cea mai complexă, reprezintă perfecta personificare a statuii de fildeș creată de Pygmalion. Traseul urmat de către tânăra vânzătoare spre o versiune respectată în societate este unul ce m-a satisfăcut și făcut să apreciez abilitățile acesteia. Inițial, se prezenta drept o persoană puerilă, confidentă, având un caracter revoltător și oarecare impunător, însă, pe parcurs, a dobândit atribute extraordinare. În orice caz, acest fapt nu a făcut-o să își modifice în totalitate versiunea comportamentală originală, ci să creeze un hibrid între cele două. Stadiul de maturitate mintală este atins în finalul operei prin actul de emancipare reprezentat de exprimarea directă, fermă și coerentă a propriilor dorințe și impresii, un act satisfăcător pentru Henry. Ideea de reprezentare a unei femei într-un așa fel a stârnit numeroase controverse în urma premierei, însă consider că este reacția generală este justificabilă în raport cu aspectele epocii. Felicit, desigur, dramaturgul pentru inițiativa luată spre a modifica diverse idei sexiste din societatea acelei perioade.
Audrey Hepburn reprezentând-o pe Eliza în filmul ,,My fair Lady”. Sursa foto
Henry Higgins este, paradoxal, atât elementul perturbator, cât și cel formator pentru Eliza. Ies în evidență pasiunea sa pentru meseria avută și un simț de superioritate evident, ceea ce a agravat pe moment relația dintre Eliza și el. Aversiunea sa față de femei este reamintită des în operă, cel mai probabil cu scopul de a sublinia dorința acestuia de a nu prezenta afecțiune pentru pretinsul subiect al experimentului său revoluționar. Un moment de importanță accentuată este descris în timpul actului V, când își exprimă mândria și aprecierea pentru varianta finală a Elizei, așteptând ca tânăra să rămână împreună cu el. Refuzul inițial a iscat dubii și indus starea de auto-consolare în mintea lui Henry, într-un final realizând eșecul său. Am perceput momentul drept o eliberare de sub parametrii impuși de către acesta sinelui (mai precis, ura totală pentru sexul menționat), un motiv întâlnit des în piesele compuse până în momentul premierei. Recunosc că a fost dificil a empatiza cu acest personaj, însă am fost plăcut surprins de faptele umoristice efectuate în timpul procesului educațional al Elizei.
Rex Harrison în rolul foneticianului Higgins în filmul ,,My fair lady”. Sursa foto
Restul personajelor uimesc prin aspectul detaliat, ce denotă atenția acordată conceperii unor astfel de caractere. Toate acestea contribuie la formarea unei opinii de ansamblu despre protagoniști și la apariția unor schimbări în firul narativ prestabilit. Modificările sunt neprevăzute și ingenioase, iar cei ce le produc sunt încorporați în principalul fir narativ cu atenție de către Shaw.
Ceea ce mi s-a părut impresionant a fost faptul că introducerile personajelor au constituit, prin simpla lor prezență, descrieri fidele ale acestora. De pildă, domnul Doolittle a inspirat încredere, șiretenie și stăruință în timpul conversației cu Higgins, trăsăturile fiind ușor de observat și în restul piesei. Un alt exemplu este reprezentat de prima apariție a doamnei Eynsford Hill, care prin exprimarea grijii că s-ar putea îmbolnăvi de pneumonie din cauza ploii și influența pe care o are asupra familiei sale, este o persoană înstărită și puternică, dat fiind statutul social al acestuia și așteptările sale distinse.
Dialog și gesturi
Fiecare personaj în parte prezintă un fel unic, bine definit de a vorbi, folosind un anumit tip de vocabular ce îl diferențiază de ceilalți. Aceste idei sunt confirmate de însuși Henry Higgins, care analizează și precizează aspecte legate de originea limbilor, dialectelor și accentelor. Spunând cu voce tare aceste detalii, este consolidată de către dramaturg pasiunea pentru ocupația sa și sunt evidențiate calitățile anterior precizate. Drept efect, observatorul este ajutat să înțeleagă atât aspecte legate de personalitățile personajelor, cât și să cunoască originile acestora.
Vocabularul specific fiecăruia dintre personaje a fost impresionant de complex și dezvoltat. Shaw a reușit să compună secvențe grăitoare în mai multe cadre, vizând captarea participanților la acțiune în medii nefamiliare pentru ei. În timpul primei probe a foneticianului, Eliza s-a aflat în o astfel de situație. A folosit termenii și formulele învățate de curând, însă acestea au fost repetate ori folosite drept subiecte al unor discuții ambigue, în care a prezentat istorisiri indecente pentru anturajul doamnei Higgins. S-au putut remarca și inflexiuni orale specifice, precum intensificarea vocalelor „a” și „u”. În ansamblu, situația a fost ilară și a reliefat caracterul nonșalant al Elizei. De asemenea, având în vedere că este surprinsă în evoluție, există prilejul de a capta etapele prefacerii și a le interpreta în funcție de context. După cum se observă din exemplul analizat, multiple detalii sunt încadrate în astfel de scene, argumentând atenția artistului pentru acestea.
Secvență din filmul ,,My Fair Lday”
Lumea ficțională creată de către Bernard Shaw conține teme, simboluri și motive ce au fost transpuse în dialog. Urmând această tehnică, vom putea identifica numeroase caracteristici considerate în zilele noastre stereotipice, precum pariul, dragostea neașteptată, accentul brut, etcetera. Astfel de componente dramatice sunt precizate în mod subtil de către personaje ori în mod direct, ori în mod indirect, specificând, implicit, opiniile lor în raportul cu ele. Rol în compunerea unei imagini de ansamblu al lumii au și imaginile descrise de către participanți. De cele mai multe ori, acestea cuprind și elemente din planul afectiv, ceea ce ar însemna că se pot concepe versiuni diferite ale setărilor acțiunii, specifice percepției fiecăruia dintre personaje. Din punct de vedere al valorii, astfel de structuri se întâlnesc rar în Pygmalion, luându-se în calcul faptul că un procent mare din totalitatea cadrelor este descris de către dramaturg în indicațiile scenice.
Gesturile personajelor nu au avut un impact la fel de major asupra mea precum aspectele verbale, însă au finisat tabloul început de acestea. Nu a existat o expresie, un gest ori mișcare fină ce părea străină pentru o replică anume. Fiecare a fost concepută meticulos și introdusă în operă cu succes de către Shaw. Nu pot aduce în discuție un reproș cu privire modalitățile abordate, deoarece au reușit să transmită cu ușurință sentimentele descrise, ceea ce a consolidat situațiile de tip cauză-efect, precum grimasele apărute pe chipul lui Higgins pe motiv că Eliza a aruncat încălțările sale spre el. Este logic că mimica eroilor acțiunii este cu mult mai elaborată decât cea personificată de către caracterele secundare ori episodice, acestea nefiind influențate de către anumite indicații și oferind interpretorului mai multe opțiuni de prezentare teatrală.
Decor și execuție
În Pygmalion, tablourile ambiantului concepute de către Shaw sunt cu ușurință asociate cadrelor necesare interpretării veritabile a piesei, prezentând, de cele mai multe ori, o versiune inanimată a unui anume personaj. Diverse aspecte comportamentale ce definesc un participant pot exista într-o formă modificată în secvențe de tipul menționat. O astfel de tehnică dramatică a subliniat, în principiu, caracteristici generale ori stereotipice ale claselor sociale specifice anilor ’10, fapt ce a dus, de asemenea, la scandaluri felurite. Aproximativ fiecare personaj prezintă o imagine descriptivă pentru acesta, însă este facilitată observarea celor atribuite caracterelor de bază, ca de exemplu Eliza-Covent Garden, locație notorie pentru vânzătorii variați ai vremii. Ideea transmisă este ușor de remarcat mai ales în varianta cinematografica din 1964. Fiind un musical în esență, mișcările efectuate de către personaje au completat aspectul general al unui tablou.
În linii mari, modul în care dramaturgul a abordat crearea de scene semnificative a fost unul eficace, având în vedere că nu m-am simțit agasat de intervențiile sale în operă. Este de admirat în special faptul că Shaw a implicat în a sa creație numeroase acțiuni simple ce se axau pe influențarea temporară a decorului, efectuate de către personaje la momente oportune. Categoria respectivă de elemente mimice a conferit lumii un aspect maleabil și schimbător, ceea ce îi atribuie, implicit, calitatea de a fi o realitate ușor alterată.
Schemă de decor pentru ,,Pygmalion”, relizată de scenograful Richard Finkelstein. Sursa foto
Concluzie
Pygmalion a fost, indubitabil, o piesă pe care am reușit să o apreciez în urma primei lecturi a scenariului. În esență, nu am putut a identifica aspecte negative ale acesteia deoarece fiecare element teatral a fost utilizat în modalități ingenioase, instaurând senzația de participare efectivă în universul compus. Sunt demne de laudă temele, simbolurile și motivele acestei creații, încorporate în construcția bazală cu ușurință de către scriitor. O astfel de situație este constituită de însăși fațada piesei – reprezentată de conceptul unei simple comedii romantice – în spatele căreia tăinuiesc criticile aduse în legătură cu societatea britanică stilurile de viață precare ale multor locuitori ai Londrei. Toate acestea au fost brodate în tapiseria amplă a lui Shaw și transmise în mod autentic. Personajele au fost creionate cu atenție și meticulozitate, iar relațiile formate între acestea au părut veritabile. Unele replici au părut rigide ori forțate, însă, precum am menționat în analiza acțiunii, există posibilitatea ca acestea să fi fost utilizate pentru a influența pozitiv complexitatea felului de a vorbi al participanților.
Din perspectiva unui cinefil, pot afirma faptul că interpretările bine-cunoscute au fost cu adevărat reușite. Iese în evidență mai ales musicalul „My fair lady”, ce a adăugat o coloană sonoră superbă la scenariul original. Melodiile prezintă caracteristici specifice muzicii clasice reinterpretate din anii 60’, însă acest fapt nu este neapărat un dezavantaj. Versurile sunt ingenioase și armonioase, fiind o experiență plăcută să fie analizate. Cu toate că Audrey Hepburn a interpretat mai bine în alte filme („Șarada”, „Mic dejun la Tiffany”, „Sabrina”), am fost plăcut surprins de abilitatea sa de a mima accente diverse și modul în care a prezentat-o audienței pe Eliza Doolittle. Consider că a fost luată decizia corectă când au avut loc audițiile, nu numai pentru aceasta, ci pentru fiecare actor în parte.
Cântecul Wouldn’t be lovely? din filmul ,,My Fair Lady”
Acestea fiind spuse, consider că piesa Pygmalion este o fascinantă versiune antebelică a mitului omonim, vizând subiecte complexe și numeroase ce susțin povestea de dragoste echivocă dintre Eliza Doolittle și Henry Higgins. În general, nu urmăresc ori prezint interes pentru astfel de creații dramatice. Le percep drept istorisiri repetative, axate pe glorificarea dragostei dintre oameni, ce nu implică în esența lor idei utile. Cu toate acestea, Pygmalion a stârnit interesul în mine pentru fiecare aspect al operei, fapt greu de conceput pentru mine. Recomand vizionarea filmului pentru toți ce citesc această analiză, iar persoanele care doresc să capete o viziune de ansamblu asupra întregii setări pot lectura piesa, atât în limba maternă, cât și în engleză.
Nu pot da încă o notă piesei. La momentul dat, nu dețin îndeajuns de multe informații referitoare la alte opere de același tip, așadar nu pot compara creația și preciza contextul artistic în care a fost creată. Cel mai probabil voi recrea această recenzie pentru a actualiza impresiile și cunoștințele precizate în cadrul acesteia.
George Mihail Zamfirescu s-a născut pe 13 octombrie 1898 și a murit pe 8 august 1939 în București. A continuat scrierea comediilor tragice din dramaturgia românească, introduse în teatre de către Mihail Sorbul, prin Domnișoara Nastasia (1927) și Idolul și Ion Anapoda (1935).
A debutat în 1918 cu versuri publicate în „Literatorul”. Primul său volum a fost „Flamura albă” (1924). După volumul de nuvele „Gazda cu ochii umezi” (1926) și „Madona cu trandafiri” (1931), Zamfirescu a conceput ciclul epic „Bariera”, dedicat periferiei bucureștene, alcătuit din „Maidanul cu dragoste” (1933), „Sfânta mare nerușinare” (1935), „Cântecul destinelor” (1939) și „Bariera” (publicat postum).
Operele sale dedicate periferiei bucureștene evocă, alternând între note naturaliste, dar mai ales realiste și folosindu-se de analiza psihologică, atmosfera pitorească cât și repulsivă a mahalalei interbelice și, în același timp, dezacordul amar dintre setea de fericire și mizeria materială și morală a locuitorilor ei.
,,Domnişoara Nastasia” de George Mihail Zamfirescu este o comedie tragică în trei acte, care a avut premiera pe 3 septembrie 1927, la Teatrul ,,Regina Maria” din Bucureşti. A fost rejucată în 1932, când a avut loc al 60-lea spectacol de la prima reprezentaţie. Ulterior, piesa a fost inclusă în repertoriul marilor teatre din ţară.
Piesa este un emoționant tablou al aceleiași periferii, în care dorința de eliberare a oamenilor modești din cătușele unui trai chinuitor se dovedește irealizabilă.
Titlul operei sugerează că toată acțiunea orbitează în jurul personajului principal, Nastasia, o tânără rămasă orfană de mamă, care se află doar în grija tatălui și care nu se mai regăsește în mediul în care crescuse.
În ciuda dorinței sale de a se mărita cu Luca, Ion Sorcovă, tatăl Nastasiei, i-o promite lui Vulpașin, un băiat renumit în mahala pentru scandalurile și bătăile pe care le iniția. Delicventul o admira pe tânără de mult timp, dar aceasta nu îl considera mai mult decât un scandalagiu.
Când Vulpașin află de dragostea dintre Luca și Nastasia, se înfurie, și într-o seară îl omoară pe băiat cu sânge rece. Deși poliția se implică și face cercetări, Nastasia este singura care știe cu adevărat cine este făptașul și își promite să îl facă pe Vulpașin să plătească. Aceasta acceptă, în final, căsătoria, dar în timpul pregătirilor dă de gândit vecinilor, dar mai ales tatălui ei, dacă aceasta îl iubește pe Vulpașin cu adevărat, întrucât dădea semne că nu poate să îl uite pe Luca.
La sfârșit, Nastasia se sinucide răsplătindu-l pe Vulpașin cu aceeași monedă: luându-i cea mai iubită persoană pe lumea de dincolo.
Personajele
Personajele sunt esențiale în transmiterea mesajului piesei, prin complexitatea și caracterul inedit al fiecăruia. După cum sugerează și titlul, protagonista este Nastasia, o tânără curajoasă, căreia îi este luată marea iubire și, răpusă de suferință, decide să își pună capăt zilelor pentru a se revanșa în fața ucigașului logodnicului ei.
Vulpașin este antagonistul operei, un bărbat temut în mahala din cauza conflictelor pe care le provoacă, fiind obișnuit să folosească violența pentru a obține ce își dorește. El este ucigașul lui Luca, care deși nu este prins de poliție, își primește la final pedeapsa bine meritată. Numele acestuia este sugestiv, fiind derivat de la substantivul “vulpe”, fiind tipul omului viclean, bețiv și violent.
Luca, logodnicul Nastasiei, este un bărbat muncitor, vrednic, dornic să trăiască o viață departe de problemele periferiei bucureștene, alături de iubita sa, căruia îi promitea o viață fericită, dar care, din nefericire, nu a apucat să-și îndeplinească promisiunea.
Ion Sorcovă este tatăl văduv al Nastasiei, majoritatea scenelor având loc în gospodăria sa. Nu duce o viață prea fericită, neavând un câștig prea mare din profesia sa de curelar. El este cel care își promite fata unui nelegiuit, invidios, urmând să regrete pentru totdeauna greșeala pe care a făcut-o. Acesta nu a fost doar tatăl Nastasiei, dar și un părinte pentru Luca. Ca în cazul lui Vulpașin, numele acestuia este sugestiv, indicând nesăbuința și luarea deciziilor greșite (precum promiterea ficei sale unui tâlhar).
Ca în orice piesă de teatru există și personaje secundare, precum: Paraschiva, Niculina, vecina, Ionel, Luca Lacrimă, cârciumarul și bețivii din cârciumă. Din perspectiva mea, acestea sunt menite să arate în amănunt viața din mahala, reprezentând niște personaje inspirate din realitate, personalități des întâlnite în aceste locuri.
Act III, Tablou X, Scena I (Paraschiva, Niculina și vecina bârfind-o pe Nastasia după moartea lui Luca). Domnișoara Nastasia în regia lui Radu Nechifor și Lică Dănilă, Teatrul Fani Tardini, actori Svetlana Friptu (Vecina), Carmen Albu (Paraschiva), Elena Ghinea (Niculina). Sursa foto
Paraschiva și Niculina sunt două tinere petrecărețe, nemăritate, cărora le place bârfa și atenția mai mult decât orice, ele fiind unul dintre motivele umoristice ale piesei. Cele două sunt prezente în mai multe scene, de cele mai multe ori povestind cu vecina sau stând alături de Nastasia în momentele sale grele, dând dovadă de o falsitate uriașă, acestea vorbind-o pe la spate.
Act II, Tablou VI, Scena IV (Vecina și Nastasia la înmormântarea lui Luca). Domnișoara Nastasia în regia lui Radu Nechifor și Lică Dănilă, Teatrul Fani Tardini, actori Svetlana Friptu (Vecina) și Flavia Călin (Nastasia). Sursa foto
Vecina este tipul femeii înaintate în vârsta, bârfitoare băgăcioasă, pe care nu o interesează altceva în afară de bani și dramă. Apare alături de celelalte fete de la periferie, dar mai ales lângă Nastasia, întrucât aceasta îi acordă sprijin după moartea lui Luca. Ea a fost rugată de Nastasia să îi țină locul mamei sale la nunta cu Vulpașin, ajungând să fie cea care găsește trupul neînsuflețit al tinerei.
Ionel este un bărbat de-o seamă cu Luca, după care se învârt fetele din sat, în special Niculina și Paraschiva. El reprezintă motivul de conflict dintre cele două, adăugând încă o notă de umor în operă.
Actul III, Tablou VIII, Scena I (Luca Lacrimă și Ion Sorcovă). Domnișoara Nastasia în regia lui Radu Nechifor și Lică Dănilă, Teatrul Fani Tardini, actori Gabriel Constantinescu (Ion Sorcovă) și Rareş Bâtcă (Luca Lacrimă). Sursa foto
Luca Lacrimă este un personaj care își face apariția după moartea lui Luca, logodnicul Nastasiei, acesta apare la gospodăria curelarului cu scopul de a trimite un mesaj Nastasiei de la Vulpașin. Tatăl și fiica se înduioșează la aflarea numelui său, fiind același cu al răposatului, și decid să îl ia sub acoperișul lor pentru a-i purta de grijă. Băiatul devine un sprijin pentru cei doi și un element semnificativ în vindecarea lor după moartea lui Luca.
Conflictele dintre aceste personaje construiesc acțiunea și îi conferă unicitatea. Pe lângă conflictele externe, cele interne determină profunzimea întâmplărilor, demostrând jocul psihologic. Motivele de ceartă variază cu fiecare relație pe care o au personajele, dar cel mai vizibil este cel dintre Vulpașin și Nastasia.
Conflictul dintre cei doi începe odată ce Nastasia îi demonstrează tâlharului că oricât de mult acesta i-ar face curte, ea nu se va da niciodată pe mâna unui scandalagiu. Conflictul atinge apogeul când Vulpașin află că Ion Sorcovă nu s-a ținut de promisiune și Nastasia se logodește cu Luca, Vulpașin luând decizia să îl omoare pe Luca într-un moment de furie.
Act II, Tablou VII, Scena I (Nastasia și Ion Sorcovă plângându-l pe Luca). Domnișoara Nastasia în regia lui Radu Nechifor și Lică Dănilă, Teatrul Fani Tardini, actori Gabriel Constantinescu (Ion Sorcovă) și Flavia Călin (Nastasia). Sursa foto
Decesul lui Luca dă naștere mai multor conflicte interioare, cele mai clare fiind al Nastasiei și al tatălui ei. Cei doi își modifică drastic starea de spirit, Ion Sorcovă învinovățindu-se constant pentru moartea ginerelui său, iar Nastasia ajunsă la capătul puterilor alege să se sinucidă, considerând că moartea sa este cea mai buna modalitate de a-l răzbuna pe Luca.
Decorul
Decorul este modest, reflectând cu adevărat viața pe care o trăiesc oamenii de la periferia Bucureștiului: ,,Încăpere strâmtă, săracă dar curată”, ,,se vede poarta și strada, iar dincolo de stradă: maidan de gunoi”.
Domnișoara Nastasia în regia lui Laurian Oniga, Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad, actori Ovidiu Ghinița (Ion Sorcovă) și Carmen Vlaga-Bogdan (Nastasia). Sursa foto
Majoritatea scenelor au loc în gospodăria lui Ion Sorcovă, dar sunt și alte momente care se desfășoară la cârciumă sau în stradă: ,,A doua seară, într-o cârciumă din mahala.”, ,,Stradă, în mahalaua Veseliei.”
Din punctul meu de vedere, piesa “Domnișoara Nastasia” merită măcar vizionată dacă nu și citită. După cum am menționat este o comedie tragică, acțiunea este captivantă, iar pasajele amuzante se împletesc foarte bine cu dramatismul scenelor. Personajele sunt foarte realiste, ajutând cititorul să arunce o privire la ce însemna cu adevărat periferia bucureșeană în perioada interbelică și dau o notă haioasă întâmplărilor.
Nu vreau să sune macabru, dar cel mai mult m-a surprins, într-un mod plăcut, finalul. Acesta este dramatic și destul de imprevizibil, iar prin faptul că autorul nu dezvăluie urmările tragediei, permite cititorului să își creeze propria idee despre soarta celorlalte personaje.
Recomand oricui această operă, fiind potrivită amatorilor de comedii negre, dar și celor care doresc să se delecteze cu o creație mai inedită.
Titlul piesei jucate de acești ,,adolescenți” de la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț este, în mod cert, unul intuitiv. Ce ai face dacă ai afla că ești însărcinată, mai ai doi ani de liceu și multe visuri neîmplinite? Cu întrebarea asta începe acțiunea propriu-zisă. Ah, ce bine dacă ar fi doar o situație fantastică, dacă gândul ar fi unul pur introspectiv și nu s-ar răsfrânge asupra realității unei adolescente dezorientate și lipsite de încredere, căreia încă i se spune „piticule”.
Iza are 17 ani și este o liceană conștiincioasă, serioasă și cu țeluri care ar îndrepta-o către o carieră academică. O seară dinaintea Crăciunului, însă, o maturizează pe Iza mai mult decât ar fi făcut-o, probabil, anii de facultate. Tânăra află că este însărcinată. Prima decizie bună pe care o ia este să vorbească cu părinții ei. Deși aceștia se poziționează în extreme diferite, niciunul din ei nu se implică peste măsură în hotărârea personală a Izei.
O altă sursă de lumină peste umbra de ambiguitate a fetei o reprezintă iubitul ei, tatăl copilului, care adoptă o atitudine responsabilă asupra situației. El nu o părăsește pe adolescentă, chiar dacă, din păcate, realitatea socială, arată alte statistici.
„98% decizia corectă” este o încercare de deschidere a percepției unei societăți ce încadrează sexualitatea în sfera subiectelor tabu, cu toate că statisticile despre maternitatea în rândul minorelor sunt îngrijorătoare în România. Piesa nu aduce în prim-plan un unic, universal valabil, final. Asta, pentru că nici nu există o decizie perfectă. Traume fizice sau morale, oricum ar fi, ele există, iar decizia nu poate fi 100% corectă, în ceea ce privește un pitic care „poartă” un alt pitic.
În concluzie, piesa, deși a fost dur atacată, merită urmărită. Ea nu are o categorie țintă, pentru că prezintă un adevăr, o responsabilitate a tuturor.
text: Andreea Tănase regie: Elena Morar costume și asistență decor: Ileana Zirra decor: Diana Miroșu video design: Ana Cârlan asistent regie: Emanuel Becheru fotografii: Marius Șumlea afiș: Benedek Levente
trupadeteatruartfel.wordpress.com 