Autorul
George Bernard Shaw (n. 26.7.1856, Dublin, Irlanda – d. 02.11.1950, Ayot St. Lawrence, Hertfordshire, Anglia) a fost un dramaturg și critic irlandez, ale cărui opere l-au plasat alături de Shakespeare. După ce s-a mutat la Londra în 1876, a lucrat câțiva ani ca critic muzical și de artă.
A scris cărți și cronici teatrale și a fost membru activ al Societății Fabiene, din orientare socialistă. În prima sa piesă, „Casele văduvilor” (Widowers Houses, 1892), a pus accentul mai degrabă pe probleme de ordin social și economic decât pe povești de dragoste, adoptând tonul comediei ironice care îi va caracteriza întreaga operă. Și-a descris primele piese ca „neplăcute“ deoarece îl obligau pe spectator să se confrunte cu niște probleme dezagreabile. Printre creațiile sale se numără „Profesiunea doamnei Warren” (Mrs. Warrens Profession, 1893), care abordează tema prostituției și a cărei punere în scenă a fost interzisă până în 1902. Ulterior a scris patru piese „plăcute“, printre care comediile „Armele și omul” (Arms and the Man, 1894) și „Candida” (1895). Următoarele sale piese au fost „Cezar și Cleopatra” (1899) și „Om și supraom” (Man and Superman, 1905). A folosit comedia rafinată pentru a exploata metehnele societății în „Maiorul Barbara” (Major Barbara, 1905), „Dilema doctorului” (The Doctor’s Dilemma, 1911) și „Pygmalion”, magnum opus al acestuia (1913).
Celelalte scrieri și discursuri au contribuit la perceperea sa ca o figură publică controversată, de-a lungul unei mari perioade a vieții lui. I s-a decernat Premiul Nobel în 1925.
Elemente contextuale
Opera Pygmalion a fost finalizată în anul 1912, urmând ca debutul acesteia să aibă loc pe data de 16 octombrie 1913, la Teatrul Hofburg din Viena. Se prezintă drept o comedie romantică în cinci acte, observându-se, de asemenea, elemente de critică în raport cu aspecte sociale semnificative pentru începutul secolului al XX-lea, precum diferența de educație între clase și prejudecata acordată membrilor acestora.
Există un număr relativ mare de portretizări a creației lui Shaw, printre acestea numărându-se cele două interpretări cinematografice notorii „Pygmalion”(1938) și „My fair lady” (1964), cu actrița Audrey Hepburn în rol principal. Distincte premii au fost decernate acestora, iar nominalizările au fost abundente.
Precum reiese din titlu, opera este o interpretare modernă a mitului cu același nume. În a zecea carte a Metamorfozelor, poetul roman Ovidiu prezintă povestea lui Pygmalion, un sculptor cipriot, ce în urma observării actelor de prostituție a Propoetidelor a declarat că „nu prezintă un interes pentru femei”. Ulterior, acesta remarcă splendoarea uneia dintre statuile sale de fildeș, îndrăgostindu-se. În timpul festivalului dedicat zeiței Afrodita, numeroase ofrande au fost aduse de către sculptor la altarul divinității, dorind ca iubirea sa să fie umanizată. Visul i-a fost materializat, iar Pygmalion s-a căsătorit cu a sa capodoperă. Ideea fundamentală a poveștii este, fără niciun dubiu, firea maleabilă a sufletului, schimbător în sine. Efectul prezentat este încorporat în chintesența poveștii folosind pretextul relației magister – discipulus formată între Henry Higgins și Eliza Doolittle.
Analiza operei
Acțiunea și subiectul
Se remarcă faptul că, pe întreg parcursul piesei, locația principală rămâne neschimbată. Dramaturgul a dorit, cel mai probabil, să evidențieze multitudinea de medii ce compun capitala Regatului Unit, oferind spectatorului o privire de ansamblu asupra modurilor distincte prin intermediul cărora locuitorii s-au adaptat. Un exemplu fidel este constituit de Covent Garden, un centru de comerț pentru indivizii cu o situație financiară precară. Detaliile ce compun tablourile pot descrie un trecut ușor alternat de către creativitatea sa, rădăcinile înfipte în planul real fiind ușor de identificat. Acțiunea se petrece în jurul anului 1910, fapt ce este susținut de elemente de vestimentație, medii de transport, ideologii și contexte istorice specifice epocii. Mediile în care se întâlnesc personajele sunt nuanțate și colorate, iar interacțiunile subtile dintre participanții ambientali evocă ambiguitatea stării umane.
Perspectiva prin care sunt transmise ideile ce compun firul narativ este nu numai una psihologică, ci și etică. Shaw aduce în prim plan situația mintală a fiecăruia dintre personaje, axându-se pe detalierea reacțiilor celor din jur, însă propune și o analiză a modului în care sunt abordate evenimentele. Un exemplu fidel este reprezentat de modul precar în care se comportă Higgins cu Eliza, considerând-o un simplu subiect al unui experiment ingenios, respectiv încercarea de a o transforma din punct de vedere educațional în maxim șase luni într-o persoană de înaltă clasă.
Nu este dificil a identifica principalul conflict. În principiu, gravitează în jurul stadiului educațional al Elizei, fapt ce este de înțeles, având în vedere că opera în sine urmează cu atenție procesul de metamorfozare a tinerei. Debutul acestuia a avut loc în primul act și este reprezentat de propunerea foneticianului, care i-a descris Elizei multitudinea de oportunități ce apar odată cu influențarea pozitivă a statutului social. Respectivele spuse ale doctorului au plasat-o pe protagonistă intr-o stare feerică, ce invita visarea. Din perspectiva lui Higgins, vânzătoarea de flori infamă în ochii săi nu i-a stârnit interesul instantaneu. A fost nevoie ca Pickering să propună pariul bine-cunoscut înainte de a înflori orice tip de idee cu referire la schimbarea Elizei. Astfel, se remarcă dorințele asemănătoare ale celor doi, ambele centrate pe dezvoltarea personală rapidă, însă ce se disting printr-un constituent fundamental: abordarea. Există nenumărate relații contrastante în operă, iar aceasta nu este o excepție.
Dramaturgul a atras atenția asupra anumitor scene într-un mod deosebit. Am fost plăcut surprins mai ales de felul în care a reușit să creeze cadre impregnate cu suspans, însă, în același timp, simple. Aspectul citat a fost unul dintre motivele pentru care lectura și vizionarea nu au fost lipsite de atenție din partea mea. Întreaga structură a creației este una armonioasă, dar fluiditatea evenimentelor este uneori obturată de îndelungate descrieri. Anumite structuri păreau a se fi potrivit într-o situație diferită de cea inițială, însă nu au corupt integritatea dialogului și este posibil să fi fost folosite pentru a susține veridicitatea evenimentelor în raport cu lumea creată.
Precum am menționat anterior, personajele gravitează în jurul Elizei. În acest sens, este clar că firele narative secundare vor efectua aceeași mișcare. Dramaturgul a evidențiat viețile tatălui tinerei și a lui Freddy Eynsford Hill, împletite cu cea a discipolului lui Higgins. Am perceput din nou prezența opoziției sociale construită între cei doi. Cu toate că aceștia nu interacționează între ei, au influențat psihicul domnișoarei Doolittle prin căi distinse. Pe de-o parte, Eliza constată schimbarea șocantă a tatălui său, devenit, într-un final, membru al clasei mijlocii. Simpla întâlnire cu Higgins a dus la înavuțirea rapidă a acestuia, însă nu și la dezvoltare comportamentală, fapt ce îl creionează drept opusul acesteia. În cazul fiicei sale, adaptarea la plane sociale a fost prevăzută drept un scop principal de către mentor, fiind dezvoltate manierele. Ultima conversație efectuată între cei doi indivizi are rolul de a generaliza imprevizibilul și sublinia diferențele dintre cele două variante ale domnului Doolittle, respectiv tranziția de la un stil de viață parazitar la unul bazat pe consum. Freddy, pe de altă parte, nu a prezentat schimbări majore la nivelul mentalității sale, însă a jucat un rol de mare importanță în povestea ambiguă de dragoste dintre Henry și Eliza.
Personajele
Ca în orice operă dramatică, personajele constituie crepidoma creației artistului. Acestea influențează acțiunea și o sculptează pe parcurs, conferind aspectul unic și clar mult dorit. În Pygmalion, participanții sunt zugrăviți cu atenție de către Shaw, fiecare reprezentând o tipologie umană unică și având o funcție principală în transmiterea conceptelor și a ideilor scriitorului într-un mod cât mai precis. În pofida faptului că numărul de personaje este unul relativ mic, acțiunile efectuate sunt de importanță accentuată. Se poate da drept exemplu absența laudei pentru Eliza din partea foneticianului și a colonelului Pickering în urma succesului prezentat la balul ambasadorilor. Respectivul moment a fost, pentru Eliza, ceea ce i-a confirmat suspiciunile cu privire la importanța sa pentru Higgins și a intensificat tensiunea dintre cei doi. Relația centrală este, desigur, cea dintre florăreasă și fonetician, care persistă indiferent de mediul înconjurător. Printre cele adiacente se numără cea dintre Eliza și tatăl ei, Freddy și Eliza și, desigur, Pickering și Henry. Toate se bazează pe un element comun, acela fiind fructificat în cadrul dialogului. Se poate lua drept exemplu relația dintre cei doi foneticieni, aspect prezent în ambii fiind pasiunea pentru dialecte, limbi și totalitatea caracteristicilor vorbirii articulate.
Eliza, protagonista poveștii și personajul ce a suferit schimbarea cea mai complexă, reprezintă perfecta personificare a statuii de fildeș creată de Pygmalion. Traseul urmat de către tânăra vânzătoare spre o versiune respectată în societate este unul ce m-a satisfăcut și făcut să apreciez abilitățile acesteia. Inițial, se prezenta drept o persoană puerilă, confidentă, având un caracter revoltător și oarecare impunător, însă, pe parcurs, a dobândit atribute extraordinare. În orice caz, acest fapt nu a făcut-o să își modifice în totalitate versiunea comportamentală originală, ci să creeze un hibrid între cele două. Stadiul de maturitate mintală este atins în finalul operei prin actul de emancipare reprezentat de exprimarea directă, fermă și coerentă a propriilor dorințe și impresii, un act satisfăcător pentru Henry. Ideea de reprezentare a unei femei într-un așa fel a stârnit numeroase controverse în urma premierei, însă consider că este reacția generală este justificabilă în raport cu aspectele epocii. Felicit, desigur, dramaturgul pentru inițiativa luată spre a modifica diverse idei sexiste din societatea acelei perioade.
Henry Higgins este, paradoxal, atât elementul perturbator, cât și cel formator pentru Eliza. Ies în evidență pasiunea sa pentru meseria avută și un simț de superioritate evident, ceea ce a agravat pe moment relația dintre Eliza și el. Aversiunea sa față de femei este reamintită des în operă, cel mai probabil cu scopul de a sublinia dorința acestuia de a nu prezenta afecțiune pentru pretinsul subiect al experimentului său revoluționar. Un moment de importanță accentuată este descris în timpul actului V, când își exprimă mândria și aprecierea pentru varianta finală a Elizei, așteptând ca tânăra să rămână împreună cu el. Refuzul inițial a iscat dubii și indus starea de auto-consolare în mintea lui Henry, într-un final realizând eșecul său. Am perceput momentul drept o eliberare de sub parametrii impuși de către acesta sinelui (mai precis, ura totală pentru sexul menționat), un motiv întâlnit des în piesele compuse până în momentul premierei. Recunosc că a fost dificil a empatiza cu acest personaj, însă am fost plăcut surprins de faptele umoristice efectuate în timpul procesului educațional al Elizei.
Restul personajelor uimesc prin aspectul detaliat, ce denotă atenția acordată conceperii unor astfel de caractere. Toate acestea contribuie la formarea unei opinii de ansamblu despre protagoniști și la apariția unor schimbări în firul narativ prestabilit. Modificările sunt neprevăzute și ingenioase, iar cei ce le produc sunt încorporați în principalul fir narativ cu atenție de către Shaw.
Ceea ce mi s-a părut impresionant a fost faptul că introducerile personajelor au constituit, prin simpla lor prezență, descrieri fidele ale acestora. De pildă, domnul Doolittle a inspirat încredere, șiretenie și stăruință în timpul conversației cu Higgins, trăsăturile fiind ușor de observat și în restul piesei. Un alt exemplu este reprezentat de prima apariție a doamnei Eynsford Hill, care prin exprimarea grijii că s-ar putea îmbolnăvi de pneumonie din cauza ploii și influența pe care o are asupra familiei sale, este o persoană înstărită și puternică, dat fiind statutul social al acestuia și așteptările sale distinse.
Dialog și gesturi
Fiecare personaj în parte prezintă un fel unic, bine definit de a vorbi, folosind un anumit tip de vocabular ce îl diferențiază de ceilalți. Aceste idei sunt confirmate de însuși Henry Higgins, care analizează și precizează aspecte legate de originea limbilor, dialectelor și accentelor. Spunând cu voce tare aceste detalii, este consolidată de către dramaturg pasiunea pentru ocupația sa și sunt evidențiate calitățile anterior precizate. Drept efect, observatorul este ajutat să înțeleagă atât aspecte legate de personalitățile personajelor, cât și să cunoască originile acestora.
Vocabularul specific fiecăruia dintre personaje a fost impresionant de complex și dezvoltat. Shaw a reușit să compună secvențe grăitoare în mai multe cadre, vizând captarea participanților la acțiune în medii nefamiliare pentru ei. În timpul primei probe a foneticianului, Eliza s-a aflat în o astfel de situație. A folosit termenii și formulele învățate de curând, însă acestea au fost repetate ori folosite drept subiecte al unor discuții ambigue, în care a prezentat istorisiri indecente pentru anturajul doamnei Higgins. S-au putut remarca și inflexiuni orale specifice, precum intensificarea vocalelor „a” și „u”. În ansamblu, situația a fost ilară și a reliefat caracterul nonșalant al Elizei. De asemenea, având în vedere că este surprinsă în evoluție, există prilejul de a capta etapele prefacerii și a le interpreta în funcție de context. După cum se observă din exemplul analizat, multiple detalii sunt încadrate în astfel de scene, argumentând atenția artistului pentru acestea.
Lumea ficțională creată de către Bernard Shaw conține teme, simboluri și motive ce au fost transpuse în dialog. Urmând această tehnică, vom putea identifica numeroase caracteristici considerate în zilele noastre stereotipice, precum pariul, dragostea neașteptată, accentul brut, etcetera. Astfel de componente dramatice sunt precizate în mod subtil de către personaje ori în mod direct, ori în mod indirect, specificând, implicit, opiniile lor în raportul cu ele. Rol în compunerea unei imagini de ansamblu al lumii au și imaginile descrise de către participanți. De cele mai multe ori, acestea cuprind și elemente din planul afectiv, ceea ce ar însemna că se pot concepe versiuni diferite ale setărilor acțiunii, specifice percepției fiecăruia dintre personaje. Din punct de vedere al valorii, astfel de structuri se întâlnesc rar în Pygmalion, luându-se în calcul faptul că un procent mare din totalitatea cadrelor este descris de către dramaturg în indicațiile scenice.
Gesturile personajelor nu au avut un impact la fel de major asupra mea precum aspectele verbale, însă au finisat tabloul început de acestea. Nu a existat o expresie, un gest ori mișcare fină ce părea străină pentru o replică anume. Fiecare a fost concepută meticulos și introdusă în operă cu succes de către Shaw. Nu pot aduce în discuție un reproș cu privire modalitățile abordate, deoarece au reușit să transmită cu ușurință sentimentele descrise, ceea ce a consolidat situațiile de tip cauză-efect, precum grimasele apărute pe chipul lui Higgins pe motiv că Eliza a aruncat încălțările sale spre el. Este logic că mimica eroilor acțiunii este cu mult mai elaborată decât cea personificată de către caracterele secundare ori episodice, acestea nefiind influențate de către anumite indicații și oferind interpretorului mai multe opțiuni de prezentare teatrală.
Decor și execuție
În Pygmalion, tablourile ambiantului concepute de către Shaw sunt cu ușurință asociate cadrelor necesare interpretării veritabile a piesei, prezentând, de cele mai multe ori, o versiune inanimată a unui anume personaj. Diverse aspecte comportamentale ce definesc un participant pot exista într-o formă modificată în secvențe de tipul menționat. O astfel de tehnică dramatică a subliniat, în principiu, caracteristici generale ori stereotipice ale claselor sociale specifice anilor ’10, fapt ce a dus, de asemenea, la scandaluri felurite. Aproximativ fiecare personaj prezintă o imagine descriptivă pentru acesta, însă este facilitată observarea celor atribuite caracterelor de bază, ca de exemplu Eliza-Covent Garden, locație notorie pentru vânzătorii variați ai vremii. Ideea transmisă este ușor de remarcat mai ales în varianta cinematografica din 1964. Fiind un musical în esență, mișcările efectuate de către personaje au completat aspectul general al unui tablou.
În linii mari, modul în care dramaturgul a abordat crearea de scene semnificative a fost unul eficace, având în vedere că nu m-am simțit agasat de intervențiile sale în operă. Este de admirat în special faptul că Shaw a implicat în a sa creație numeroase acțiuni simple ce se axau pe influențarea temporară a decorului, efectuate de către personaje la momente oportune. Categoria respectivă de elemente mimice a conferit lumii un aspect maleabil și schimbător, ceea ce îi atribuie, implicit, calitatea de a fi o realitate ușor alterată.
Concluzie
Pygmalion a fost, indubitabil, o piesă pe care am reușit să o apreciez în urma primei lecturi a scenariului. În esență, nu am putut a identifica aspecte negative ale acesteia deoarece fiecare element teatral a fost utilizat în modalități ingenioase, instaurând senzația de participare efectivă în universul compus. Sunt demne de laudă temele, simbolurile și motivele acestei creații, încorporate în construcția bazală cu ușurință de către scriitor. O astfel de situație este constituită de însăși fațada piesei – reprezentată de conceptul unei simple comedii romantice – în spatele căreia tăinuiesc criticile aduse în legătură cu societatea britanică stilurile de viață precare ale multor locuitori ai Londrei. Toate acestea au fost brodate în tapiseria amplă a lui Shaw și transmise în mod autentic. Personajele au fost creionate cu atenție și meticulozitate, iar relațiile formate între acestea au părut veritabile. Unele replici au părut rigide ori forțate, însă, precum am menționat în analiza acțiunii, există posibilitatea ca acestea să fi fost utilizate pentru a influența pozitiv complexitatea felului de a vorbi al participanților.
Din perspectiva unui cinefil, pot afirma faptul că interpretările bine-cunoscute au fost cu adevărat reușite. Iese în evidență mai ales musicalul „My fair lady”, ce a adăugat o coloană sonoră superbă la scenariul original. Melodiile prezintă caracteristici specifice muzicii clasice reinterpretate din anii 60’, însă acest fapt nu este neapărat un dezavantaj. Versurile sunt ingenioase și armonioase, fiind o experiență plăcută să fie analizate. Cu toate că Audrey Hepburn a interpretat mai bine în alte filme („Șarada”, „Mic dejun la Tiffany”, „Sabrina”), am fost plăcut surprins de abilitatea sa de a mima accente diverse și modul în care a prezentat-o audienței pe Eliza Doolittle. Consider că a fost luată decizia corectă când au avut loc audițiile, nu numai pentru aceasta, ci pentru fiecare actor în parte.
Acestea fiind spuse, consider că piesa Pygmalion este o fascinantă versiune antebelică a mitului omonim, vizând subiecte complexe și numeroase ce susțin povestea de dragoste echivocă dintre Eliza Doolittle și Henry Higgins. În general, nu urmăresc ori prezint interes pentru astfel de creații dramatice. Le percep drept istorisiri repetative, axate pe glorificarea dragostei dintre oameni, ce nu implică în esența lor idei utile. Cu toate acestea, Pygmalion a stârnit interesul în mine pentru fiecare aspect al operei, fapt greu de conceput pentru mine. Recomand vizionarea filmului pentru toți ce citesc această analiză, iar persoanele care doresc să capete o viziune de ansamblu asupra întregii setări pot lectura piesa, atât în limba maternă, cât și în engleză.
Nu pot da încă o notă piesei. La momentul dat, nu dețin îndeajuns de multe informații referitoare la alte opere de același tip, așadar nu pot compara creația și preciza contextul artistic în care a fost creată. Cel mai probabil voi recrea această recenzie pentru a actualiza impresiile și cunoștințele precizate în cadrul acesteia.
trupadeteatruartfel.wordpress.com 