Despre trupadeteatruartfel

Blogul trupei de teatru a Colegiului Național ,,Andrei Șaguna” din Brașov, coordonată de doamna profesoară Andreea Bell și dramaturgul Bianca Trifan. Pe acest blog veți găsi texte dramatice, cronici de spectacole, analize de texte dramatice, interviuri cu artiști din domeniul teatral, interviuri cu foști membri ai trupei, povești din cadrul activităților trupei a actualilor membri, articole de specialitat scrise de profesioniști din domeniul teatral și o serie de cărți teatrale în format electronic.

ARTfel, sfârșituri

Imagine

R.

Șaguna. De cum te apropii de colțul terenului de sport, poți simți că te afli într-un loc cu totul special, cu o istorie labirintică, dar cu un spirit viu, ce mișună prin coridoarele misterioase străbătute de zeci de generații ajunse mai departe decât își puteau imagina vreodată.

Bun! Din câte știu, printre noi se află astăzi foști șaguniști… poate chiar și meșotiști.În orice caz, își mai aduce cineva aminte imnul școlii?

Ei bine, pentru câțiva dintre cei care participă la evenimentul de astăzi, acesta este motivul pentru care au venit: amintirea cu drag a anilor de liceu, a tradițiilor sale unice, a nenumăratelor aventuri și, cu siguranță, a orelor de fizică (asta pentru cei de la uman).

Că tot am lăudat diversele tradiții ale liceului, printre cele mai importante, prin intermediul cărora începe și se termină fiecare an școlar, se numără Botezul și Maialul.

Să începem cu geneza. Botezul sau Comanda reprezintă inițierea fiecărui sagunist, fie elev, fie profesor. Poate să fie o experiență super distractivă! Acest lucru depinde, desigur, de cât de blânzi sunt nașii. Am vorbit cu diverși colegi și încă și acum își aduc aminte cu bucurie de momentul botezului. Eu, până nu m-am văzut cu picioarele pe pământ, nu am putut să mă calmez, de frică să nu fiu scăpat de către firavii mei nași, însă acest moment, îl privesc acum dintr-o cu totul altă perspectivă, pentru că…mna…sunt în viață!

Am adorat maxim întregul eveniment. Drumul a fost unul inedit, fanfara alăturându-se nouă, unde am râs, am cântat imnul școlii (poate de prea multe ori), mi-am făcut noi prieteni și am discutat cu groază (sau cauțiune!) despre ce urma să se întâmple.

Odată ce am ajuns la Pietrele lui Solomon, am fost destul de panicat, mai ales vâzându-i pe cei de-a 12-a cum se aliniau și rânjeau malefic, așteptând cu nerăbdare să ne stropească cu vin, șampanie și, mai ales, oțet.

Am cântat cu toții tradiționalul cântec “Ce vine de-acolo”, în timpul căruia și-a făcut apariția, ca în fiecare an, Fuchs Major, ce a dat startul primirii celor de a 9-a în marea familie șagunistă.

După ce am fost inițiat, m-am simțit ca după un test la fizică: ușurat, transpirat și, în acest caz, plin de oțet.

Petrecerea ce a urmat a fost una extrem de frumoasă, în cadrul careia m-am simțit extraordinar de bine.

Acest eveniment este unul dintre cele mai vechi tradiții saguniste, mai exact, la sfârșitul secolului al XIX-lea, elevii din Gimnaziul românesc greco-ortodox (în prezent Colegiul Național Andrei Șaguna), s-au organizat într-un coetus studențesc după modelul gimnaziului săsesc din Brașov. În secolul al XX-lea coetusul studențesc preia denumirea de comanda, pe care orice șagunist o știe.

Experiența botezului încă îi aduce în fiecare an împreună pe cei din anii mai mari, alături de boboci, acestia simțindu-se acceptați în marea familie șagunistă.

H.

La fel de frumoasă și cu o mare încărcătură emoțională este și serbarea destinată claselor a 12-a, Maialul, un rămas bun de la viața de liceean și un bun venit călduros în viața de adult (viața platitorilor de taxe):

“Îmbrățișări și lacrimi, amintiri,
Se-apropie clipa marii despărțiri“

Elevi nerăbdători, dornici să petreacă o zi minunată alături de colegi și profesori, la Pietrele lui Solomon, acompaniați de către fanfară, cam așa s-ar descrie Maialul, clipa marii despărțiri. Ah, și să nu uităm de mirosul de grătar, voia bună și atmosfera plină de viață, lacrimi de fericire și nostalgie.

De atâția amar de ani de când sunt în acest colegiu, în care, cu chiu cu vai, am crescut până la urmă, am tot așteptat să particip la celebrul Maial, dacă tot n-am avut șansa de a participa în marea oțetire, geneza liceenilor șaguniști.

Maialul marchează începutul unui sfârșit, sfârșitul anilor cei mai frumoși, prefacerea în oameni mari a unor copii, dar nu chiar într-o zi, și bineînțeles, venirea prea vestitului și măritului examen de Bacalaureat. În timpul Maialului nu există nicio urmă de melancolie bacoviană, ci e plin de râsete, zâmbete și distracție, poate i-ar servi drept inspirație chiar și lui Caragiale…

Maialul are în spatele său o istorie foarte bogată, adus pe meleagurile noastre de către Sași, era una dintre cele mai așteptate sărbători ale primăverii. Însă cel mai faimos Maial era cel organizat de către elevii Liceului Ortodox din Brașov, știe cineva dacă mai există liceul?…nu? Speram să mă ajutați voi… Ah, am uitat să precizez că Maialul acelui liceu se mai numea și Maialul Șagunist? Această tradiție nu a rămas exclusivă meleagurilor brașovene, ci chiar s-a răspândit! Odată cu Marea Unire în 1918, tradiția a fost adoptată și de clujeni! Dar pe lângă ei, ni s-a alaturat și Sibiu și Sighișoara. Maialul se ține încă de la înființarea gimnaziului, iar până în zilele de azi, el este un prilej pentru toți liceeni, mai ales celor în anii terminali (cărora le transmitem cat mai multă stabilitate emoțională) și dascălilor șaguniști să se bucure unii de alții, să sărbătorească venirea încă unei veri, și pentru unii, ultima adunare între șaguniști. Bobocii răsplătesc bunăvoința nașilor poate cu o mica atenție, sau poate doar cu o îmbrățișare care să le dea energie pentru ultima sută de metri a aventurii liceene.

Soldații anilor terminali au, așadar, un motiv să nu mai asculte ani de liceu pe repeat și să împărtășească o ultimă celebrare alături de colegii și profesorii dragi lor, o ultima poza lipită în catalogul amintirilor din liceu, lângă care este scris, de abia vizibil, deoarece au rămas fără cerneala în toate pixurile de la cate eseuri și subiecte de bac și grile fac, “ultimul maial”.

M&A

M: Dragi elevi și cadre didactice! Iarna, toata lumea se gândește la serbare, însă vă invităm în fiecare an la un TÂRG BROBDINGNAGIAN!!! (gigantic în engleza). Deși poate puțin degerați de frig, obosiți, înfrigurați și înfometați, suntem cu zâmbetul pe buze, în curtea prestigiosului Colegiu, ca să vă încântăm cu minunatul nostru bazar de Crăciun. Bazar ce vă face să uitați de tot greul trăit în școala aceasta și vă duce cu gândul la frumoasa vacanță binemeritată. Ceva ceea ce vă aduce aminte că o superbă perioadă se apropie și vă face să simțiți atmosfera Crăciunului într-un mod aparte alături de toți profesorii și minunată comunitate a șaguniștilor.

A: Târgul de Crăciun este un eveniment special, deoarece ne aduce împreună. Personal, nu am prins aceasta tradiție, încă!, dar, din câte am auzit, elevii gătesc acasă prăjituri de Crăciun, pe care mai apoi le aduc la școală, unde, spre deliciul nostru, care nu am contribuit cu absolut nimic la ele, le mâncăm.

M: Nu o să puteți rezista mirosului de turtă dulce, ciocolată caldă cu muuuuuultă frișcă și ceai de fructe de pădure. Nu o să plecați bineînțeles nici cu mâna goală, fără să fi cumpărat un ornament confecționat de elevii ajutați de profesori sau mii și mii de alte ciudățenii…

A: Atmosfera de sărbători e completată de decorațiuni expuse în toate colțurile liceului și muzica de sezon. Dacă ar fi să îmi imaginez acest eveniment, cred ca m-as simți precum în filmele de Crăciun americane. Este un moment deosebit pentru a mă distra cu colegii mei și, în același timp, de a mă bucura de spiritul Crăciunului care a colindat Șaguna.

M: O sa experimentați împreună cu mine, deoarece și eu ca voi sunt o necunoscătoare (neofită), un boboc abia botezat, cu babețica la gât. Sunt convinsă însă că vom fi plăcut surprinși de toate cele pregatite aici! Vă invităm în LUMEA CRĂCIUNULUI ȘAGUNIST unde o să simțiți că ați intrat într-o altă lume!

A: Însă Crăciunul trece cu rapiditate și trebuie să ne reorientăm. Ziua Limbilor Europene are loc în Sala Festivă și care e compusă din mai multe activități interesante, precum dezbateri, jocuri în diferite limbi, kahoot, programe muzicale și multe altele.

M: Mulți dintre voi poate se întreabă ce înseamnă și când a mai apărut și aceasta nouă tradiție în Șaguna și oare ce semnifică aceasta. Ei bine, fiind nouă pe aici, nu vă pot da foarte foarte multe detalii, lăsându-l la conducere pe colegul meu din a 10-a, Andrei. Dar fiindcă îmi place să vorbesc și nici să mai tac nu e posibil, am încercat sa mă documentez măcar așa, un pic, să văd despre ce e vorba și să vă fac să înțelegeți mai ușor.

A: Eu nu am avut ocazia de a participa… (întrerupt rapid)

M: Și nu te judecă nimeni! Ziua limbilor europene este un eveniment abia apărut și pentru care sperăm ca într-o bună zi, peste ani și ani, să poată deveni o adevărată tradiție a liceului. Ziua limbilor europene a fost un bun prilej de-a sărbători diversitatea limbilor europene prin tot felul de activități interactive.

A: Dacă ar fi să-mi imaginez acest eveniment, atunci mi-as închipui o Sală Festivă plină de elevi, care vorbesc o multitudine de limbi: franceză, italiană, spaniolă, chiar și bască (probabil?).

M: Pe lângă Sala Festivă unde se întâmplă evenimente minunate și în curtea școlii noastre pauzele au fost pline de copii, pasionați ai limbilor europene, având chef de joacă și distracție. Unul din frumoasele evenimente din program a fost găzduit în curte, numindu-se ,,Pașaport internațional’’, un joculeț în care elevii au încercat să rezolve provocările de la standurile a 12 țări, pentru a aduna ștampile într-un pașaport și a participa la tombolă. Sună interesant, nu? Și asta este numai un lucru din toate câte s-au întâmplat, dar mai mult nu divulg. Dacă aveți chef de distracție, vă așteptăm la anul chiar aici unde se întâmplă multe lucruri frumoase. Hai să ajutăm acest frumos eveniment să devină tradiție! Dar gata, mă opresc! Eu v-am zis ca îmi merge gura și când dorm.

M: Cred că în sfârșit am ajuns la evenimentul meu preferat! Șaguna Fest! Cum v-am spus adineauri, sunt elevă șagunistă de doar câteva luni și habar nu am ce înseamnă cu adevărat Șaguna Fest și toate activitățile care au loc în acea zi! Fiind… (e întreruptă)

A: Însă am găsit eu! ahe hem. La începutul lunii iunie, au loc tot felul de concerte… (e întrerupt)

M: FIIND nevoită să-mi fac acest discurs, am început să caut si să mă documentez. Din puținul pe care l-am găsit, vă spun sincer ca m-am îndrăgostit iremediabil de eveniment și sunt atat de nerăbdătoare să se facă luna iunie pentru a începe. Odată cu Șaguna Fest este și Ziua Sportului Sagunist unde elevii noștri joacă fotbal, basket,volleyball, și handball. Sporturi minunate la care sunt extrem de nerăbdătoare sa să asist… în mod pasiv, de preferat. Nu ca Andrei, în mijlocul acțiunii.

A: Am fost unul dintre participanți anul trecut, unde am jucat fotbal, dar unde, din păcate, nu am reușit să înscrie niciun gol din cauza emoțiilor. Chiar și-așa, mi-am făcut prieteni noi și m-am distrat pe cinste. Când arbitrul a dat fluierul de start, adrenalina a început să crească din ce în ce mai mult, secundele treceau, iar dorința mea arzătoare, parcă de nebun, de a da gol, era de neoprit. Din ce am învățat eu la fotbal, pentru a face un meci bun, trebuie să fii calm. Eu numai calm nu am fost. Am ratat multe ocazii de gol, din cauza nervozității mele, dar totuși am dat multe pase bune care s-au transformat în pase de gol și care m-au ajutat să îmi crească moralul.

M: Pe lângă sport, în curte mai au loc grămadă de alte evenimente frumoase. Concerte, recitaluri, spectacole, întâlniri cu oameni de valoare ai Șagunei, dezbateri, filme ecranizate și câte și mai câte!!! Pare a fi cu adevărat cel mai complex eveniment de până acum!

A: Gata, Mara, ai vorbit destul! Trebuie să plecăm că altfel, îi ținem pe invitați aici până mâine dimineață.

A.

Sala Festivă întrunește cu fiecare ocazie familia șagunistă pentru a aniversa diferitele tradiții care transmit istoria acestui colegiu prin fiecare “AS” cusut în piept și purtat cu mândrie de toți “urmașii lui Șaguna”. Aceasta aminteşte de premiera operetei „Crai Nou” de Ciprian Porumbescu. [stil sobru farcical] Sala este construită în stil neoclasic de către arhitectul Ștefan Emilian între anii 1851-1856. Ia, fiți atenți, ăștia care va dați șaguniști cu acte în regulă, știți voi, oare, cine a pictat pe aici acum vreo 150 de ani? E, nimeni? No, hai că vă zic eu: în anul 1862, un individ pe nume Iosif Clement a luat pensula, un tub de vopsea și hopa!!!, uite Sala Festivă decorată cu tot felul de picturi alegorice! Tot atunci, peretele frontal a fost împodobit cu deviza „Litteris et virtuti”, deviza permanentă a colegiului nostru, la care se adaugă valorile de Bine, Adevăr şi Frumos pe care le promovează. Din momentul în care ușile grele care sigilează această imensă încăpere se deschid cu scârțâitul lor atipic, mă cuprinde un aer nostalgic, de parcă emoțiile tuturor elevilor a celor 165 de promoții care au cântat pentru ultima oară imnul Șagunei chiar aici, în Sala Festivă, plutesc deasupra acestor bănci. Este un sentiment de reverie, mândrie, dar mai ales de recunoștință față de toți care au contribuit la renumele pe care astăzi Colegiul îl are internațional. Dacă vă uitați prin jur, nu aveți cum să ratați balcoanele impozante de la care mai atârnă câte un fular în timpul Serbării de Crăciun. Wooooa, alt punct sensibil.. Știți, boboc fiind, nu am mai participat la acest eveniment până anul acesta, unde prezența mea va fi necesară și obligatorie pentru propriile interese. Pot doar să îmi imaginez cum va fi doar din auzite. Serbarea de Crăciun în formatul actual se leagă de numele profesorului Sorin Apan, creatorul Minisatului Andrei Șaguna, care le-a adus într-o zi profesorilor de română o ediție a „Viflaimului” de Mircea Vulcănescu, adaptată dintr-o carte care există și astăzi, păstrată de profesorii catedrei de limba română și folosită de fiecare dintre noi pentru momentul Viflaimului, în care generații întregi de gimnaziști din clasa a V-a au jucat începând din 1997, deci de 25 de ani. Un moment impresionant, pe care mulți profesori și-l amintesc, a fost cel în din 2011, când mai multe cadre didactice s-au alăturat colegului lor, Sorin Apan, îmbrăcați în costume populare, și au cântat o colindă împreună. Un alt moment remarcabil a fost în 2020 când, în plină pandemie, mai mulți profesori au cântat un colind împreună, online, la sugestia profesorului Adrian Modrișan, a.k.a. Doru.

O.

Gata, Alexia? Ai terminat?


Probabil vă întrebați cum eu, un boboc, fără vreo cunoștință despre toate ,,nenorocirile” care s-au întâmplat în antichitatea asta de sală, am ajuns să stau în fața voastră și să vă povestesc lucruri care nu m-au interesat până în momentul de față, când am fost ,,obligat” să susțin acest discurs.


Cred ca v-am plictisit destul cu aiureli despre mine așa că mai bine trec la informații despre Sala Festivă. Sala Festivă este un loc emblematic pentru orice fost și actual șagunist. Acest loc ne aduce împreună la fel cum biserica aduce doamnele mai în vârstă la slujba de duminică. Lasand glumele la o parte, haideți să continuăm. După cum spuneam, Sala Festivă reunește în general șaguniști, cu mici excepții bineînțeles. Au fost cazuri în care niște mari personalități au vizitat minunata noastră sală de rugăciune, cum ar fi: Ciprian Porumbescu, violonist și fost profesor al colegiului. Pe lângă el ni s-au alăturat și Regele Mihai I și Ambasadorul Irlandei, Paul McGarry.


Bineînțeles, atmosfera nu ar fi aceeași fără minunatul nostru cor, care ne însoțește la fiecare eveniment important. Activitatea Corului Șagunist a fost reluată în anul 2003 la sugestia doamnei profesoare Andrada Mureșan. Ideea aceasta a fost benefică și pentru numele școlii și pentru elevi. În prezent, corul deține 7 premii naționale, iar anul viitor colegii noștri vor participa la un festival peste hotare, în Roma, în martie 2023. Pe această cale le urăm succes.

Înainte de a le preda ştafeta colegilor din cor vrem să vă mulțumim pentru că ați fost cu noi în această călătorie. Noi suntem trupa de teatru ARTfel, o parte din ea.

2032 SMART-FAMILY

Imagine

Ștefania Ionescu

Pe 10 noiembrie 2022, o parte din trupa noastră, împreună cu doamna profesor Andreea Bell, a mers la spectacolul 2032 SMART-FAMILY, de la teatrul „George Ciprian” din Buzău. Am văzut un concept diferit față de ceea ce suntem obișnuiți să  „gustăm” la teatru, anume teatrul telematic. „Ce este teatrul telematic?”, poate te întrebi. Ei bine, exemplul concret al spectacolului de care o să-ți povestesc s-ar putea să te ajute: concomitent, în Buzău și în Milano, pe scene din ambele orașe, actorii joacă același spectacol, conexiunea dintre aceștia fiind posibilă (atât ideatic, cât și tehnic) prin intermediul unui ecran uriaș.

Trupa de teatru ARTfel în fața intrării Teatrului ,,George Ciprian” din Buzău

Titlul piesei este, în mod evident, intuitiv; el rezumă în trei cuvinte o idee completă și complexă, idee ce constituie tema lucrării – familiile despărțite de migrație. Ce ai face dacă ai mai avea câțiva ani de trăit , iar fiica ta – singura persoană care încă îți e apropiată – trăiește la mii de kilometri distanță? Sau ce ai face dacă mama ta, îmbătrânită și obosită, ar locui departe de tine, știind cât de fragilă îi este viața?

După ce mama ei, Laura, suferă un atac de cord, Virginia, care locuiește în Italia, hotărăște să-i cumpere acesteia un robot care s-o asiste în orice activitate zilnică. Comicul situației este redat de dificultățile Laurei de a se obișnui cu noul ei coleg de apartament. „Big Brother”, așa cum îi spune bătrâna, este în permanență atent dacă aceasta și-a luat medicamentele, dacă a mâncat, dacă a citit, dacă a vorbit, dacă a dormit, dacă…  

De la stânga la dreapta: Giovanni Longhin (Lorenzo), Francesca Fatichenti (Amalia), Monica Buzoianu (Virginia), robotul Ogmios, Aura Călărașu (Laura) (Foto: Vlad Dumitrescu)

După zile petrecute cu robotul Ogmios și insistențe ale Virginei, Laura acceptă prezența lui în viața ei. Ea îl vede drept un compromis pentru a putea rămâne conectată în permanență cu familia ei (prin intermediul ecranului).  

Comportamentul robotului este atât contrastant, cât și în armonie cu cel al Laurei. Bătrâna simte, vede, ascultă dincolo de pereții unei camere, dincolo de expresiile superficiale ale unui om. Totuși, chiar dacă fiecare cu tabieturile lor – de robot ori bunică – atât de firești, cei doi ajung să-și mulțumească pentru efortul depus în relație. Momentul în care sunt ilustrate cel mai bine sentimentele Laurei față de robot este acela când, „pârâtă” fiind de către Ogmios, ea îi recunoaște Virginiei, mușcându-și buza, că l-a luat în brațe atunci când se simțea singură și vulnerabilă. 

Evoluția relației dintre bătrână și robot devine emoționantă. Așa cum te-ai putea aștepta, când descoperă că va trebui să locuiască în casă cu Ogmios, Laura se umple de furie. Ea percepe inițiativa Virginiei drept o jignire a integrității ei personale. Treptat, obișnuindu-se cu robotul în casa ei, vârstnica observă că nu-i chiar așa rău să-l aibă constant în jur. De fapt, e super ca cineva să-i aducă aminte să-și ia medicamentele… ei, să nu exagerăm, când Ogmios exagerează cu atenția, Laurei îi vine sincer să-l arunce pe geam. Mișcarea de a-l strânge în brațe e doar confirmarea faptului că lipsa unei persoane în jur îl face pe om să se atașeze și de o bucată de metal și plastic, cu față de telefon… față care se mai și stinge uneori.

Pe de altă parte, spectacolul surprinde în amănunt și problemele care se nasc în familia Virginei. Discuțiile apar pentru că femeia uită de soțul și fiica sa și se concentrează DOAR asupra mamei ei și a profesiei; ea e cuprinsă de neputința de a o ajuta de Laura. În plus, fata e cumva împărțită între stabilitatea pe care i-o conferă viața financiară în Italia, frica de a se întoarce în România și insistențele Laurei care vrea s-o aibă aproape… și fizic, nu doar tehnic.

Astfel, 2032 SMART-FAMILY este un spectacol pe care vi-l recomandăm cu toată încrederea! Deși este încă un gen de teatru nou în România, el merită urmărit și promovat. Abordând o temă de actualitate, anume dezvoltarea sistemelor cu inteligență artificială, împletită dorinței sau nevoii tinerilor de a părăsi țara (și implicat familia), oricine s-ar putea regăsi în situația prezentată.

Textul dramatic scris de Marina Hanganu și Bianca Trifan
traducerea în italiană: Camilla Brison, Monica Buzoianu și Ioana Rufu

Actorii (ordine alfabetică):
Monica Buzoianu (IT) – Virginia Visconti
Aura Călărașu (RO) – Laura Mihalcea
Francesca Fatichenti (IT) – Amalia Visconti
Smaranda Găbudeanu (RO) – Ogmios Z42
Giovanni Longhin (IT) – Lorenzo Visconti

Regia: Marina Hanganu (RO) și Camilla Brison (IT)
Asistență regie: Bianca Trifan (RO)
Regia video (montaj live și creație video): Armine Vosganian (RO)
Asistență regie video (montaj live): Davide Nocera (IT)
Asistent video: Stefano Cozzi (IT)
Scenografia: Andreea Diana Nistor (RO) și Greta Gasparini (IT)
Asistență scenografie: Viola Aprile (IT)
Costume: Marilena Montini (IT) și Andreea Diana Nistor (RO)

Multimedia, platformă de comunicare, design și mecanică robot, modelare și animație 3D: Ygreq Interactive (RO) – Cristian Iordache (director tehnic), Alexandru Andrei, Iulia Petronela Ioniță.

Programare robot, rafinare mecanică și mentenanță: Bucharest Robots (RO) – Ana-Maria Stancu (CEO) și prof. ing. Marius Dumitrescu

Exterior robot și smartwatch: Lucian Păun (RO)

Muzică și sound design: Andrei Petrache (RO)

Light design: Costel Baciu (RO) și Marco Grisa (IT)

Ilustrații cărți de joc: Alex Rusu (RO)

Momente cu Oana

Imagine

Vă invităm să ascultați o serie de texte scrise și interpretate de Oana Manițiu.

Audiție plăcută! ☺️

Prudent

Într-o zi, mi-a fost pusă întrebarea „care este cel mai intim moment al tău?”. Al lui era minutul nemăsurabil dinainte de a adormi. Al meu nu exista.

După fluturi, săgeți comun otrăvite, gânduri bune, proaste, inutile tuturor mai puțin mie, într-un alt moment de vârf impus, mi l-am găsit. Vă amintiți ocazionala mea obsesie pentru ochi? Oglinzi, câmpuri, puncte, știți povestea. Revine în volumul doi aici, pe margine. Rimel.

Nu am fost niciodată vreo mare fană a lui. Genele sunt gene, poartă însemnul tău, cortina mă desparte de perfectul

eu

sunt maestră în a-l ascunde, a le ascunde, a mă ascunde în fața privirii tale mai puțin, mai mult a ei. Și totuși uneori îl folosesc. Uneori mă temperez și devin ele, nu cu tine scop final, ci eu

neobosita omniprezent, potent, prudenta eu. Lirism pe față i se spune. Vouă vă place teatru. Mie îmi place.

Și ei, mai puțin când îl las să alunece. Să lase urme. Urme. Voi le ziceți fluturi. Eu nu prea le zic

de mine, de jumătatea de minut, secundă, eu

în care las rimelul să se întindă

O dezmorțire sănătoasă, doi litri de apă în fiecare zi vărsați în

Nu în lacrimi. Nu îmi permit asemenea lux.

Rămân și ei tot în spirala inversată, ce te

își* caută același punct.    

Cochilii

Stau rece într-un cerc și te privesc. Valuri de supoziții și nemulțumiri în jur. Sunt adâncită în alte treburi, nu pot spune neapărat că mă interesează… și totuși… Undeva, în fundal, nu pot să îl ignor, e un munte. O simplă piramidă, un accident. Așa preferi să-l vezi. O scăpare. Emoții evadate, cândva, demult, din acel rece perfect. Un munte. Vârful? Accident și el. Din furie, l-ai rupt. Am zis furie? Iartă-mă, am uitat, noi nu avem emoții. Zâmbesc și mă uit mai de aproape – manechine cu aparate de fotografiat coboară șanțuri mărunte. Tranșee săpăte atent, dovada că știi și tu să plângi. O, dar nu cumva să se observe! Stai liniștit, prea multă ceață în jurul tău, abia se mai disting. Prea multă ceață… Așa se întâmplă când țintești atât de înalt. De la un anumit nivel intelectual – mister, ar zice unii. Unele, mai degrabă. Turism specific feminin, așa scrie pe tăblița de la picioarele tale. Dada, pe chestiuța aceea ușor carbonizată. Ghid turistic! Ironic, la cum ni se prezintă, ar cam trebui rescris. De cine, totuși, dacă pe toate ne-ai lăsat în ceață? Sau, mă scuzați, mister. Nu poate și omul să admire liniștit peisaje superioare, fără să fie învăluit de atâtea vorbe seci? Nu poate… Aștept doar o inversiune termică. Sau mai simplu zis, invers proporțională, să coboare ceața. Să apară acolo ceva scânteie, un strop fierbinte de inteligență. Emoțională. Vreau să te văd, pentru o secundă de transparență. Atât.

Speranțe, speranțe… Speram la multe, trebuie să recunosc. Speram să văd numai un munte adormit, nu stins de tot și învelit în ceață. Speram să mai primesc și eu niște căldură. Știu cu ce vine la pachet, crede-mă. Știu cum se simte când se rupe ceva în tine și sângerezi. Știu cum arunci cu cenușă în stânga și în dreapta ca să nu recunoști că te doare, ca să ascunzi tot ce se revarsă din tine. Sentimente, se numesc. Tu le zici lavă. Totul ca să nu se vadă că ai ieșit și tu, o dată, la suprafață. Nu am ce face. Văd numai lacrimi întărite peste tot, cochilii, falsitate. Vând bilete la un spectacol deja epuizat. Prea s-a lăsat frigul. Nu îmi place… Poate greșesc, dar este ger și nu-mi mai pasă. Speram să ieși din nou, puțin, așa respingător și distructiv cum te vezi tu…Haide! Cutremur, explozie, tsunami, cataclism, să vină toate! Echilibrul meu s-a dus oricum de mult. L-ai luat cu tine, când ți-ai construit palat de nepăsare. Și te-ai retras apoi în pivnițe adânci. Degeaba mai plutesc pe plăci cu vise înregistrate. Degeaba mă ascund în iluzia că sunt bine, nu sunt. Trezește-te.

Mi-e dor de un vulcan. Și tot ce fac e să aștept pustie într-un cerc. Să te privesc.

Alergii

Îți ridici privirea. Stele artificiale pâlpâie. Mort. Rece. Inutil. Zâmbești și tu. Rece. Inutil. Mort nu ești. De nervi poate. O, nu, nu te consideri deștept, ceilalți sunt idioți. Picior peste picior în galerie subterană, aștepți și tu cu ei. Nu prea ai de ales, trenul e deja în mișcare. Mișcare, HA! Te abții să nu râzi, de la presiune mulți dezvoltă diverse alergii. Praf în ochi, gluten, ironie… În sus nu prea e nimic de văzut, admiri competiția. S-a uitat la ea. O doamne, cum să se prezinte în asemenea condiții?! Vai, dar nu cumva să se vadă că le pasă. Of, draga de ea, a pus botic. Galerie subterană, de artă, nu contează, eu tot trebuie să strălucesc, să fiu eu însămi. Tu însăți îndeajuns de evident. Tu însăți îndeajuns de tipic, de atrăgător. Chiar merge, asta te îngrijorează. Puțin mai în față, spre avantposturile inamice, critic experimentat. Omniprezentul eu trecut prin toate. Anti-prezent. Parfumul greu de dispreț, aerul stătut, inspiri. Linia 1, 2, 3, 3B, 3C… Privești peste umăr. Îți zâmbește. Falsa ta răceala ta îi place. Ca tuturor de altfel.

Strănuți subtil și-ți muți privirea spre dreapta. Drept, curbat, tot irelevant e traseul. Drept e doar pretextul deplasării spre nimic. Una peste alta, fereastra e murdară. A plouat mult, ce-i drept, în ultima săptămână. Cu praf. Din plafonul ce stă să cadă. Le și pasă… Dincolo de murdăria generală, un perete colorat haotic. Granița bunului simț, granița cu o curte mai frumoasă, egalul ecuațiilor sentimentale. Egal? Tocmai nepriceperea mea în ale matematicii te-a speriat. Eu nu sunt jumătate, dragule. Magneții stau și singuri uneori. Nu pentru că vor neapărat, eu spre exemplu am alergie la busole. Cine știe… Poate dacă nu aș ști cum te ghidezi spre o răceală permanentă, ar ieși și din mine eul artistic. Dar știu. Iartă-mă, deci, dar prefer căldura. Noroc că aici au sistem de încălzire.

Ajung și eu imediat la restul, mai am câteva stații de regretat. Cu ce sunt diferită de restul? Eu am fugit puțin prin albume. Ele toate încă admiră soarele, nu văd că de fapt ninge la greu. Maestru iluzionist. Poate mă ajuți cu niște oglinzi mâine. Ce zici? Nu, nu răspunde, tot numai în reflexii am curajul să-ți vorbesc. Ce să fac, ferestre prăfuite, în întuneric tot pe mine mă văd. Norocul meu, mai sunt doar câteva stații. Altă alergie. Închid puțin ochii și număr: linia 1, 2, 3…

Neutru 

Azi scriu.

Trăiesc în altă zi de luni de azi 

de ieri 

de trei ani 

Mulți ani, mult prea mulți dezbat fără verdict în jurul meu. Nu sunt o ființă a deciziei. Nici gri. Doar vișiniul tău 

deja mă doare, deci azi scriu. 

Scriu despre știința neinterpretării, maestrul lor

Inexistent în plan real, dar cui îi trebuia verdict?

Purtam rochii 

albe, goale și ele, ca toate semnificațiile 

Tu 

Nu ești o ființă a deciziei, nici gri, dar paginile ard deja spre negru

Și tot cu negru 

aproximativ fără punct 

Azi scriu

Scriu despre nepersoană, impersoană, impersonal îi spune siguranța, pasiunea mea, teatrul în narațiune tip tablou. Cadourile nu prea mai au efect, aerul după ce plouă…prea curat. Un refren îmi tot răsună în minte, poetic și murdar. Devine imn, mai ales pentru că îmi place vântul. Visez cutremure, visez cum tremur în singurul suspans posibil. Previzibilitatea e o boală? Nu știu, ar însemna că ne tratăm cu oxigen. Cam ineficient, de altfel, cam precum tot ce mă înconjoară. Similar de ineficient cu încercarea mea de a scrie fără punct. Sunt un semn de aer, rocile dau sens. Dau sens? Mi-ai oferit vreodată altceva în afară de întrebări și rochii albe? Nu. Și îți mulțumesc. Sens, posibilitate, dar sunt sătulă de control. Și dependență. Poate alt motiv pentru care uneori mă pretind cauza. Cauzalitate? Consecințe? Noi motive de a scrie fără puncte. Nouă tentativele eșuate ne cam plac. Sadism îi spune. Iar tu ai ceva antonime în tine. Punct și virgulă, există și virgule, trebuie să îmi amintesc din când în când. Știi curba aceea? Virgulă. Înșiruiri de procese cu rezultat fotosinteza. 

Am avut și eu o sarcină. S-a egalat și ea cu 0. Experimentez o neutralitate, despre care scriu. 

Revelații, valență, relevanță, în ochii tăi tot 0. În ochii lor* (ne)punct

Un nou început

Imagine

Cojocaru Ilinca Mara & Ursu Maria Alexia

Acum câteva săptămâni am avut o întâlnire prietenoasă pe Zoom alături de noile coordonatoare ale trupei de teatru ARTfel, doamna profesoară de franceză a colegiului nostru, Antoneta Dediu și fosta șagunistă Bianca Trifan, care recent a primit titlul de doctor în teatru și artele spectacolului.

  1. În primul rând, haideți să facem cunoștință. Cine sunteți, în câteva cuvinte?

ANTONETA DEDIU: Sunt profesor de franceză, engleză și eventual de italiană.  De când eram mică îmi doream să devin profesoară. Sigur, întâi mi-am dorit să devin bibliotecară, dar asta s-a potrivit pentru mine.

BIANCA TRIFAN: Sunt multe de zis și în același timp puține lucruri despre mine. Întâi sunt teatrolog, așa am început, după care am devenit dramaturg, iar între timp am mai cochetat și cu pedagogia, deci cred că sunt și un pedagog teatral. 

  1. De ce (iubiți) teatrul?

ANTONETA DEDIU: Spuneam că am dorit să mă fac bibliotecară, asta pentru că îmi plăcea să citesc și să evadez prin intermediul cărților. Puțin câte puțin, am constatat că îmi place mai mult să citesc teatru. Era o libertate mai mare, imaginația cumva lucra cum voia ea, atunci când citeam dialogul dintr-o piesă de teatru. Încercam să ,,ghicesc” personajele dincolo de replici. Sigur că erau ici colo câteva didascalii, însă aveam libertatea să îmi imaginez. Un roman de exemplu, știți și voi, presupune și o descriere, nu era mereu la fel de palpitant. Erau poate puține cǎrţi de teatru pe vremea aceea la îndemână, însă cele pe care le aveam acasă aproape că le știam pe de rost. Am inceput cu Beaumarchais, ca apoi sǎ descopǎr şi muzica lui Mozart sau a lui Rossini prin intermediul acestor piese. („Nunta lui Figaro”, sau „Barbierul din Sevilla”). Cam așa am ajuns la teatru de mică. 

BIANCA TRIFAN: La mine cumva a început invers relația mea cu teatrul. Mie îmi plăcea să scriu multe povești. Țin minte că prima mea tentativă a fost în clasa a 6-a când nu aveam o serbare de Crăciun. Așa am luat eu decizia să mobilizez toți colegii și să facem un moment. A trebuit să scriu un text de la zero, l-am și regizat. A avut loc în sala noastră de sport, pusesem toți profesorii la treabă, țin minte și acum că profesorul nostru de desen ne-a făcut decorul. Îmi plăcea de mică să dețin controlul a ce se întâmplă pe scenă, dar din spate. Eu niciodată nu am avut dorința asta de a fi pe scenă. Eram fascinată mai mult de ce se întâmplă în spate, procesul de creație. Apoi când am ajuns în liceu, am început să merg la spectacole de teatru. Vedeam tot ce se putea vedea, cumva nu mai puteam să trăiesc fără teatru. Prietenii mei mai făceau mișto, când mă dădea cineva dispărută ziceau: ,,A nu, e doar la teatru.”. Până atunci a fost o relație frumoasă, însă recunosc că la facultate, ne-am mai și ciufulit un pic. Am început să descopăr și câteva lucruri mai puțin frumoase, pentru că da, sunt și aspecte plăcute, dar realitatea este că nu e totul roz. Bineînțeles că eu am venit cu toate ideile mele boeme și adolescentine și m-am trezit în facultate unde m-am lovit de realitate. Însă apoi mi-am revenit și am început să mă descopăr și să experimentez zonele teatrului în care mă simt eu bine și mi-am confirmat că locul meu este să ajut din spatele cortinei, nu pe scenă. Am știut de când am dat admiterea că nu vreau să fiu actriță, însă legat de toate celelalte părți, dramaturgie, regie, tot ce e în spate, îmi place!

Bianca Trifan în cadrul unei serbări de Crăciun din clasele I-IV
  1. Cum credeți că ne ajută teatrul în viața de zi cu zi? 

ANTONETA DEDIU: Cum ajută? Păi viața este teatru. Eu nu pot face diferența. Până la urmă, vorba lui Shakespeare: ,,Toată lumea e o scenă și noi actori în ea.”. Eu nu pot disocia cele două. Cum ne ajută? Întotdeauna vrem să arătăm versiunea noastră cea mai bună, existǎ deci o dedublare în noi și începe de la o vârstă fragedă. Am avut o elevă pe când eram la Brăila de 3 ani și 2 luni, voia să învețe limba engleză. Fantastică acea copilă! La 3 ani știa să se poarte și să vorbească ca un om mare, prin urmare  ea juca teatru. Juca rolul unui adult deja. Asta înseamnǎ  teatrul. Ne învață și să evadăm, ne înfrumusețează viața, ce să zic. Fără el eu nu pot concepe viața. Viața egal teatru.  Teatru egal viața, iarăși. Și da, precum a spus și Bianca, teatrul trebuie să fie o materie de studiu la școală. Totodată, pentru cultura generală, istoria teatrului, a filmului, de ce nu? Dar și cum să ne mișcăm , cum să vorbim, cum să ne reglăm tonul vocii. Lucrurile acestea chiar sunt importante și ar trebui învățate.

BIANCA TRIFAN: Pentru mine teatrul e ca aerul. Stăteam acum și încercam să fac un exercițiu de imaginație și să-mi dau seama cam cum ar fi viața mea fără teatru și, sinceră să fiu, nu știu ce aș face, ar fi groaznic. Exact cum a zis doamna profesoară, poți să evadezi, e o oglindă a vieții, poți să încerci lucruri pe care nu ai curajul să le experimentezi ca adolescent, ca tânăr, adult, om în vârstă. Stai pe scaunul ăla o oră și jumătate și călătorești într-o altă lume. Asta ar fi partea frumoasă. Dar, într-adevăr, teatrul este mult mai mult decât ceea ce este pe scenă. Teatrul poate să te dezvolte prin jocuri de auto-cunoaștere, de mișcare, să te învețe să colaborezi și să fii conștient de societatea din care faci parte. Îți oferă posibilitatea să înveți câte puțin din fiecare. Cumva e metoda cea mai creativă prin care reușești să descoperi lucruri noi. Și până la urmă, cui nu-i place să învețe prin joc și joacă? Asta îl face atât de atractiv, distractiv, dar în același timp și atât de prețios.  

Antoneta Dediu la Teatrul Maria Filotti din Brăila
  1. Cum este să fiți coordonatorii trupei de teatru ARTfel? Care e aportul dumneavoastră în trupă?

BIANCA TRIFAN: Deocamdată, aportul nostru este cumva aproape inexistent, pentru că nu facem ceea ce ar trebui o trupă să facă cu adevărat. Acum ne axăm pe alte activități, pentru a antrena trupa. Ceea ce înseamnă că lucrați voi mai mult, individual, iar noi vă corectăm niște texte și vă ajutăm să le încărcăm pe blog, pentru că nu ne putem vedea față în față și să interacționăm. Este puțin dificilă situația…

Dar dacă ar exista posibilitatea, la ce v-ați gândi să faceți pentru trupă?

ANTONETA DEDIU: Întrebarea e nedrept pusă mie.. Sunt coordonator, ziceți voi. Bianca a avut nevoie de un ajutor în școală și întâmplarea a fost să fiu eu. Acum… poate v-am convins un pic de bucuria pe care mi-o aduce mie teatrul. Asta înseamnă că nu e chiar o întâmplare că am ajuns aici. Dar, pentru trupă, încă nu am reușit să fac prea multe.. Și nu știu de acum încolo ce șanse sunt. Eu văd un viitor, dar nu știu în ce măsură este viitorul meu legat de al trupei. Îmi doresc foarte tare să avem cât mai multe spectacole și consider că se pot găsi soluții. Cine zice că trebuie să fie neapărat ,,indoor” ? Dacă ne propunem, putem ieși și repeta într-un parc, apoi să filmăm într-un loc mai retras… De ce nu? Totul este să găsiți voi un text potrivit. De ce zic voi? Pentru că nu aș apela neapărat la teatrul clasic, iar voi sunteți tineri și vă puteți orienta pentru ceva mai actual, mai modern. De preferat, nu ceva ce se joacă de sute de ani, zic și eu. Și, poate că voi fi acolo și voi ajuta cu experiența mea de om, de profesor, de persoană care a încercat să facă un pic de teatru sau a văzut teatru.

BIANCA TRIFAN: Sunt într-un moment în care nu știu unde o să mă poarte viața, sunt șanse să ajung la teatrul din Brașov sau să plec în alt oraș, deci să nu pot să fiu cu voi acolo… Nu am nicio certitudine în ceea ce privește viitorul meu profesional. Dar, indiferent de ce se va întâmpla, eu o să vă ajut și de la distanță, iar doamna profesoară va fi alături de voi, cu siguranță. Să profitați de bucuria dumneaei de a vedea spectacole și de ochiul critic, deoarece chiar îl are. O să vă ajute foarte mult să fie cineva acolo care să vă arate ceea ce nu vedeți când sunteți pe scenă. Știți și voi cât de importantă este munca unui regizor. Voi fiind direct implicați, jucând, este bine să fiți mereu cu urechea aplecată înspre omul care vă ghidează.  În ceea ce privește alegerea textelor, sunt de acord cu doamna profesoară. Însă, este o mare problemă cu textele pentru adolescenți în special, deoarece nu sunt și este mare păcat. Dar, cum deja ați testat cu mine, există fel și fel de metode să vă scrieți singuri textele sau puteți apela la texte în limbi străine, la dramaturgie contemporană, putem traduce noi anumite texte. Consider că această zonă ar trebui să o explorăm, să încercăm să găsim texte care nu sunt extrem de cunoscute, la îndemâna oricui. Ai o altă satisfacție după ce muncești tu singur la un text, să îl scrii sau să găsești unul cât mai interesant și să-l traduci, iar mai apoi să îl înveți și să îl prezinți pe scenă… Te simți de 10 ori mai mare. Dar da, ar fi ideal să reușim să facem spectacole nu în online, ci afară, în spații neconvenționale, și poate, ajungem și la un festival. Totul depinde de voi. Dorințele noastre sunt să ajungeți cât mai sus și cât mai departe, în cât mai multe locuri. Până la urmă, munca e a voastră. Voi aveți cea mai multă muncă de depus. 

Antoneta Dediu la ,,Lumea Filmului”
  1. Care este actorul preferat și de ce? 

BIANCA TRIFAN: Îmi este foarte greu să aleg… Am actori din lume care îmi plac pentru anumite roluri sau pentru anumite filme, dar nu pot să zic care este actorul sau actrița mea preferată. În România îmi este greu să fiu obiectivă. În general, îmi plac actorii și colegii din generația mea cu care am mai lucrat și știu cât de talentați sunt, cum ar fi Alexandru Voicu, Rareș Andrici, frații Mitrea… De fapt, toată generația mea a fost genială și nu aș putea să aleg doar unul dintre ei, deoarece nu ar fi corect. Dar da, e greu să aleg un preferat. Nu aș putea spune că am un actor sau o actriță pe care o urmăresc constant. La ce mă pot gândi acum ar fi unul dintre actorii francezi, a cărui filmografie am studiat-o foarte mult când eram în facultate, și anume Louis Garrel. Recunosc, în acel punct al vieții mele, el era actorul meu preferat. Eram fascinată de paleta diversă de roluri pe care putea să le joace și cât de modest și nonșalant era în viața de zi cu zi. Asta e ceea ce m-a șocat. Aveam impresia că dacă o să îl văd pe el în alte ipostaze, în interviuri, o să văd un mega star ,,hollywood-ian”. Dar, dacă l-ai fi văzut pe stradă întâmplător, nu ți-ai fi dat seama cât de mare este de fapt.

ANTONETA DEDIU: Sigur că m-ai înduioşat un pic cu actorii francezi, mărturisesc că a trebuit să caut cine e Louis Garrel. Dacă este să vorbim despre actori străini, îmi place într-adevăr Julia Roberts, care mi se pare de un firesc extraordinar. Și Meryl Streep iarăși.. Ar fi nedrept să nu aduc vorba de alți mari actori. Printre cei francezi, desigur, Gerard Depardieu. Încă din anii ’80 m-am îndrăgostit de el și iaca, durează de ceva timp… Tot pe vremea aceea l-am descoperit pe Marcel Iureș, fără de care nu ne-am putea imagina teatrul. Vă imaginați, cât timp a trecut de atunci? O viață de om. Să îi admiri și să trăiești un pic mai frumos, pentru că ei există. E nedrept să nu pomenesc o mulțime de alte nume, dar mă opresc aici. 

  1. Cât de des mergeți la teatru, într-o perioadă fără pandemie? Mergeți la teatru sau la cinema mai des?  

BIANCA TRIFAN: Am avut mai multe etape, având o relație mai dificilă cu teatrul. În primul an de facultate mergeam zilnic la spectacole. În al doilea an m-am supărat cu facultatea și din al doilea semestru până la sfârșitul anului 3 nu m-am mai dus deloc la teatru. Când eram la master mergeam la teatru, dar nu foarte des, cam o dată la 2 săptămâni, în schimb mergeam și la cinema. De cele mai multe ori scopul meu, când mergeam la teatru, era să îmi văd prietenii sau pentru vă îmi plăcea un text foarte mult. Devenisem mai atrasă de zonele mai „underground” și mergeam mai des să îmi văd colegii jucând în pub-uri, baruri sau la teatre mai micuțe, independente. Când am început să lucrez la doctorat nu prea am mai avut timp și am apelat la varianta cu online-ul de dinainte de pandemie, cam de prin 2018. Totodată, am cochetat cu spectacolele online și pentru cercetare, deoarece nu aveam bugetul să mă duc să văd spectacole internaționale. Dar vă mărturisesc că în perioada în care eram cu toții închiși în case, am văzut mult mai multe spectacole decât în anul anterior pandemiei, datorită faptului că am avut acces la mult mai multe producții, din toate colțurile lumii. Am început chiar și să urmăresc Opera din Moscova, ceva ce m-a surprins, deoarece nu prea frecventam acest gen. S-au deschis foarte multe uși și am descoperit niște lumi de care nu știam și atunci m-am uitat la foarte multe spectacole în online. 

ANTONETA DEDIU: Aș vorbi și eu de etape. La mine sunt mult mai multe etape, desigur. În tinerețe când te formezi, atunci poate că am văzut mai mult teatru cu plăcere. După aceea, au fost și perioade din viața mea în care nu îmi plăcea neapărat ceea ce vedeam pe scenă și poate m-am mai și îndepărtat de teatru din această cauză. Depinde și unde trăiești, ca să mergi la teatru. În clasa a 7-a m-am dus la spectacol pentru actorul Mircea Crețu și l-am descoperit, de exemplu, pe Nicu Alifantis, proaspăt absolvent de liceu, jucând rolul unui menestrel cu chitara. Era acolo, chiar în fața mea, și mi-a plăcut.  La facultate am fost la Iași. Ce să vezi în Iași? L-am văzut pe principele Radu Duda pe scenă, înainte de a fi principe. Dar plecam câte o săptămână la București și vedeam tot ce se putea vedea. Acolo era Teatru. Era comunism, dar mari piese treceau de cenzură, trebuia să înțelegi acel mesaj ascuns de dincolo de replici, și chiar aveai ce să înveți. Astfel de teatru cred că am îndrăgit eu, ceea ce nu prea mai vezi astăzi, deoarece mesajul de acum este la vedere. De fapt, foarte multe lucruri sunt la vedere!!! Din păcate, mulți „se descoperă” pe scenă, deoarece li se pare că așa au audiență mai mare.Online, zice Bianca.. da, ar trebui să vedem, dar parcă nu este același farmec ca atunci când ești în sala de teatru. Pe de altă parte, eu am trăit și cu teatru radiofonic. Nu lipseam niciodată de la întâlnirile săptămânale și îmi plăcea foarte mult, deoarece puteam să îmi imaginez personajele, decorul, și totul numai după timbrul vocii, care contează enorm. Am învățat să ascult actorii, nu doar să îi privesc. 

Bianca Trifan în anul I de facultate, alături de colegele ei de la secția de Teatrologie. De la stânga la dreapta: Andreea Bîtcă, Cristina Burduja, Bianca Trifan, Lavinia Șerban, Oana Bogzaru
Bianca Trifan la Gala de Absolvire a masteratului. De la stânga la dreapta: Bianca Trifan, Conf. univ. dr. Nicolae Mandea, Livia Stoica, Lect. univ. dr. Anca Ioniță

Dar așteptați să se redeschidă teatrele, nu? 

BIANCA TRIFAN: Îți dai seama că îmi doresc. Mi-e dor să nu mai văd totul printr-un ecran și să văd oamenii și să mă bucur de prezența celorlalți din sală. Cred că asta e ceea ce am realizat acum, în pandemie, și nu realizam când mergeam la teatru, și anume că nu e vorba numai despre ce se întâmplă pe scenă, ci și despre toată energia din jurul tău. Faptul că ești într-o sală cu oameni pe care nu îi cunoști și aveți acel moment împreună, pe care îl împărțiți, face ca teatrul să fie un loc special. Până la urmă și publicul este un personaj, unul chiar foarte important. Recunosc, de fiecare dată când merg la teatru, îmi încarc bateriile.    

  1. Cum credeți că ar arăta o lume fără teatru? Credeți că ar putea teatrul să lipsească din societatea noastră? 

ANTONETA DEDIU: Nu, nu există așa ceva. Apropo de ,,indoor” și ,,outdoor”, teatrul a început afară și nu știu cum va termina, dar nu va termina de fapt. Erau acele spectacole sub formă de ritualuri, teatrul grecesc în amfiteatre… Faptul că s-au închis sălile de teatru nu va face ca acesta să dispară. Nu este posibil.

BIANCA TRIFAN: Sunt de acord cu doamna profesoară, teatrul nu are cum să dispară. Toată lumea a considerat când a apărut televizorul că nu va mai exista, și iată că încă funcționează. A demonstrat că rezistă, pentru că ai nevoie de el. Voi vă imaginați viața voastră de acum încolo fără Netflix, fără telefon sau fără posibilități de a socializa? Cât de groaznic ar fi să nu mai poți avea acces la toate astea? Oamenii au nevoie și de momente să se recreeze, nu suntem roboți. Dar da, dacă pe viitor vom ajunge să fim pe jumătate roboți și să gândim mai mult robotic, poate că atunci ar dispărea teatrul. Atât timp cât vor exista oamenii, va exista și teatrul, pentru că face parte din societate. Da, acum în pandemie a primit o lovitură, cum și alte domenii au primit, dar cred că o să își revină odată cu trecerea timpului.

Filmul are un viitor mai bun decât teatrul, sau nu considerați între ele că e concurență?

BIANCA TRIFAN: În România, sincer, filmul nu are nicio șansă. Asta e realitatea. Sunt puține filme care ies și, de obicei, sunt filme de festival. Nu avem filme românești pe care le putem vedea în cinematografe. Chiar și regizorii de film spun asta, și anume că ei nu fac filme de consum, ci de festival, fiind alte discuții la mijloc de natură politică, financiară și așa mai departe… Uitați-vă în schimb la America, unde Broadway-ul, care este musical, teatru, și Hollywood-ul o duc foarte bine în paralel. Nimeni nu zice că trebuie să faci o alegere între cele două. Spre exemplu, mie îmi place la nebunie să văd filme, dar îmi place și teatrul. Deci, de ce nu amândouă? Ai mai multe opțiuni.

Interviu cu Theodora Sandu

Imagine

Ionescu Ștefania

Interviu cu actrița Theodora Sandu:

Ai mei m-au poreclit „actrița familiei”

-Theodora Sandu. Sursă foto

Theodora Sandu este brașoveancă și actriță la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești. S-a născut în 1993 și a făcut balet, dansuri și muzică de când era mică, iar porecla dată de familie, „actrița”, a urmărit-o toată viața. A absolvit, în 2012, liceul „Johannes Honterus” din Brașov, iar în 2015 a terminat UNATC București. În 2017, a primit diploma de masterat în Arta Actorului și de atunci face naveta spre teatrul din Ploiești de fiecare dată când meseria i-o cere. 

Theodora spune că s-a simțit pierdută în marea de boemie de la facultatea de teatru, fiindu-i oarecum dor de tabelele, orarele fixe și banalul stat în bancă din liceu. Acum, de Brașov o țin legată părinții, întâlnirile cu cei trei frați și cu prietenii din copilărie, pădurile, aerul de aici și munții. 

Ce ne poți spune despre familia ta și viața la Brașov?

Viața la Brașov a fost una dintre cele mai faine perioade. Părinții mei nu sunt brașoveni, dar s-au mutat acolo după căsătorie. Sunt al treilea copil din patru: am un frate mai mare și două surori, una mai mare și una mai mică. Am făcut grădinița în germană și am continuat școala și liceul la Colegiul Național „Johannes Honterus”. Am avut o copilărie și o adolescență foarte frumoase, pe parcursul cărora m-am bucurat de lucruri absolut normale, de la ieșiri sub Tâmpa până la chiulit prin cafenelele din centru. Pe lângă școală, de la patru la 18 ani, am făcut balet la Reduta, iar timp de opt ani am urmat cursuri de pian la Liceul de Muzică „Tudor Ciortea” din Brașov. 

Iubesc Brașovul, dar am început să îl apreciez târziu; mi-am dat seama ce norocoasă am fost să mă nasc și să cresc acolo abia după ce am plecat. Este un oraș organizat, curat, cu oameni faini, iar arhitectura, cel puțin cea din centru, este superbă.

-Theodora, fratele și sora mai mari și sora mai mică, în Piața Sfatului din Brașov, 1999. Sursă foto

Ai spus că ai făcut balet și muzică de mică, deci erai deja în sfera artei. Totuși, când și cum ai început să faci teatru?

De când eram mică, mă dădeam în stambă și ai mei m-au poreclit „actrița familiei”. Pe lângă asta, mă uitam la telenovele cu bunica mea și poate că astfel m-am setat pe actorie. Am început să mă ocup serios de asta în liceu, când m-am înscris la cursurile de teatru de la Școala Populară de Arte, unde era profesoară doamna Carmen Moruz, actriță la teatrul Dramatic din Brașov. Ulterior, am făcut o trupă și în Honterus cu gașca de prieteni. Bineînțeles că de-a lungul copilăriei am mai avut tot felul de idei, am vrut să mă fac veterinar sau om de știință când aveam vreo nouă ani, dar în clasa a XI-a eram deja sigură și mi-am anunțat ceremonios părinții că vreau să fac actorie, iar când am dat admiterea, nu am avut niciun „plan B” pentru facultate.

Legat de școală, a fost un amalgam de gânduri în capul meu: nu eram hotărâtă dacă să continui la un liceu vocațional, de coregrafie ori muzică, sau dacă să rămân la aceeași școală. Când eram în clasa a opta, mama, știind de dorinețele mele ascunse, mi-a făcut o surpriză și m-a dus să vizitez un liceu de coregrafie din București, iar acolo mi-a fost clar că se pune accentul pe partea vocațională. Atunci am luat hotărârea să continui liceul tot la Honterus, să merg mai departe cu germana și cu învățătura, oferindu-mi astfel  timp să mă hotărăsc legat de ce vreau să fac în viitor.

-de la stânga la dreapta: Diana Matache, Matei Opriță, Iolanda Moldoveanu, Theodora Sandu; trupa de teatru „9th sense” la ID Fest, Bacău, 2011. Sursă foto

Povestește-ne puțin despre admitere și cum ai ales Bucureștiul.

Pentru admitere, m-am pregătit cel mai intens în vara de după Bac și a fost un moment special când am aflat că am intrat, pentru că se întâmpla chiar de ziua mea, pe 18 septembrie. Am ales să plec la București, fiindcă știam că acolo se petrece tot: acolo sunt regizorii cei mai cunoscuți, sunt multe teatre, multe proiecte și te poți face vizibil sau să te lansezi ca actor independent, lucru care te ajută în meseria asta.

Cum a fost la UNATC?

Pot spune că am avut un șoc puternic la început. A fost grea schimbarea și m-am acomodat la noul antrenament cu timpul, în primele luni veneam aproape în fiecare weekend la Brașov. În mod cert, perioada facultății m-a călit, m-a provocat să îmi depășesc limitele și să mă confrunt pe mine însămi cu toate vulnerabilitățile mele, de aceea nu mi-o amintesc ca fiind tocmai plăcută. Pe lângă asta, eu am o structură interioară destul de analitică și matematică, iar modul în care se întâmplau lucrurile la facultatea de teatru mi-a creat un oarecare dezechilibru:  programul era plin de ore practice, nu aveam bănci, stăteam pe jos și ne luam astfel notițe,  iar materiile teoretice erau predate într-un modul separat, după ce finalizam examenele practice, dar mai ales pe cel de la actorie, care pentru noi toți era cel mai important și în care investeam enorm de multă muncă. În plus, nu mai existau tabelele și orarele cu care eram familiarizată în liceu. Chiar dacă par lucruri mici, să știi că, puse la un loc, au însemnat o schimbare destul de dură pentru mine. Viața în teatru nu este sigură niciodată: azi lucrezi 12 ore, mâine ai liber, un weekend ești la repetiții, altul acasă. E important să dai dovadă de disponibilitate din multe puncte de vedere.

Ce crezi că te-a învățat, totuși, perioada facultății?

Cred că cea mai bună lecție pe care mi-a oferit-o intrarea în lumea teatrului este că trebuie să știi să delimitezi clar viața personală de cea profesională, să știi să îți trasezi propriile limite. Adolescenții, în special, sunt foarte transparenți și se citește cu ușurință dacă au probleme personale în orice ar face. Pe mine, spre exemplu, se vedea  când lucram la scenă dacă treceam printr-o suferință sau dacă trăiam un moment vesel în viața mea privată. Oricum, trasarea limitelor este un capitol la care eu, personal, mai am mult de lucrat.

-Theodora Sandu. Sursă foto

Te-ai gândit să pleci în afară după facultate?

Da, m-am gândit. Dar la momentul acela mă legau multe lucruri de România și simțeam că intrasem deja în lumea teatrală de aici, așa că nu eram pregătită să schimb mediul. Acum, uitându-mă înapoi, mă gândesc cum ar fi fost să plec, pentru că la cursurile de actorie din afară se lucrează cu grupe mai mici și este mai multă atenție concentrată asupra ta, ca individ. Am experimentat asta în Germania, la Academia de Teatru Athanor din Passau, înființată de regizorul David Esrig, unde am fost printr-un program de mobilitate Erasmus în 2016: acolo, cursurile de vorbire, canto, uneori chiar și de actorie, se făceau cu câte un singur student, așadar atenția profesorului era concentrată pe nevoile unice ale studentului. Uite, aici intervine marea diferență dintre sisteme: la noi, fiind facultate de stat, există multe locuri la buget și câteva la taxă, dar în străinătate se plătește mult pentru o facultate vocațională. Nu pot să spun că regret, dar mă gândesc uneori cum ar fi fost să fac masterul acolo.

-Theodora Sandu, la Gala Absolvenților UNATC 2017, unde a obținut premiul pentru „Cea mai bună actriță”. Sursă foto

După facultate, cum ai ajuns la Ploiești?

În anul în care am terminat eu masterul (2017) a fost un eveniment în lumea teatrului: s-au deblocat multe posturi pentru tineri actori în teatrele de stat. Până atunci, posturile acestea erau inaccesibile, printre tineri se profesa numai în calitate de actor-colaborator, ceea ce nu conferea siguranță financiară. Inițial, am vrut să mă angajez în București și m-am înscris la concursurile de la Teatrul Nottara și de la Teatrul de Comedie. La ambele am ajuns în etapa finală, dar nu m-au angajat. Am fost dezamăgită, dar am mers mai departe la alte castinguri și concursuri. Un actor întâmpină mult mai multe “nu”-uri decât “da”-uri de-a lungul vieții profesionale.

În această căutare, am plecat cu o colegă și prietenă, Ana-Maria Ivan, imediat după gala de absolvire a masterului, la Timișoara, la un casting pentru un musical. Acolo, am luat amândouă câte un rol, dar, din păcate, proiectul nu s-a mai concretizat; în actorie se întâmplă adesea ca anumite proiecte să nu se materializeze.

În vara ce a urmat, am participat la Gala Tânărului Actor HOP și la un program de tinere talente în cadrul festivalului de film de la Sarajevo. Concomitent, lucram și la niște proiecte, printre care la trei spectacole de teatru istoric cu ocazia Centenarului, unde fusesem distribuită de regizorul Alexandru Mâzgăreanu, care mă văzuse la concurs la Teatrul Nottara.

În sfârșit, la începutul lui 2018, prietena cu care fusesem la concurs la Timișoara mi-a scris că a visat că este un post liber la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești. Și se pare că visul ei era adevărat, așa că am plecat împreună la Ploiești, să dăm concursul. Eu l-am luat și așa am ajuns la Ploiești, iar ea s-a angajat ulterior în București. Încă spun că prietena mea mi-a purtat noroc.

-Theodora Sandu la Gala HOP 2019, unde a primit Premiul Publicului pentru ”Cea mai bună actriță” și Premiul ”1/10 pentru FILM la TIFF” pentru rolul ”Ophelia”, după Hamlet de William Shakespeare. Sursă foto

În timpul pandemiei ai avut ceva proiecte individuale?

Pandemia m-a făcut să pun la îndoială utilitatea meseriei mele. Am avut impresia că pentru oameni ce fac eu nu este absolut deloc folositor și am avut o perioadă de introspecție, o perioadă destul de tristă. Am lucrat în continuare alături de colegii de la teatrul „Toma Caragiu”, făceam repetiții și tot felul de activități online (exemplu: TEATRUL MEREU APROAPE – Faust, de I. S.Turgheniev, lectura Theodora Sandu și Andrei Radu), în vară am putut juca în aer liber nu doar la Ploiești, am fost și în deplasări, dar tot simțeam că ceva lipsește. Am ales, totuși, să mă ocup de viața personală și să fac lucruri pentru mine: am scris, am făcut mai mult sport, mi-am pus în ordine gândurile și emoțiile și chiar m-am gândit ce proiect online care să mă reprezinte aș putea face.

După acest impas, ce te mai încântă acum la meseria ta?

Mă inspiră oamenii care fac lucruri. Mă inspiră colegii din teatrul independent, care se reinventează constant și nu renunță la visul lor. Un exemplu foarte bun este Ana Maria Pop, care a adus a inovat ideea de video-poem (pe Ana o gășiți aici). 

Mă inspiră un film bun, un actor care reușește să construiască de la zero un personaj real și să-i ofere viață, carne. În general, îmi iau speranța că meseria mea este utilă din oameni, mă înduioșează simplitatea interacțiunilor umane, de la alegerea unui pepene în magazin, la declarația inocentă de dor și iubire a unui copil către părintele său. 

Dacă ai avea ocazia acum, te-ai întoarce la Brașov pentru a juca?

Mi-ar plăcea să joc în Brașov, pentru că aș putea performa în fața multor cunoscuți și asta m-ar bucura foarte mult. Pe de altă parte, mă înțeleg bine cu echipa de la Ploiești, am primit multe roluri bune acolo, care m-au ajutat și mă ajută în continuare să cresc ca actor. Dar, dacă aș avea șansa, aș veni să joc măcar o dată în orașul meu de suflet.

-Theodora Sandu în „Cei doi tineri din Verona”, în regia lui de Vlad Trifas. Sursă fot)

Ce sfat ai da adolescenților?

Să îndrăznească și să aibă curaj. Iar vouă, celor din trupă, vă sugerez să fiți uniți, să comunicați, pentru că aveți nevoie de spirit de echipă și, dacă aveți o idee, oricât de nebună ar fi, s-o discutați. Și cred că este important să aveți încredere în voi, atât în voi înșivă, cât și unii în alții.

Pe Theodora o puteți vedea pe 8 mai 2021 la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, în spectacolul „Căsătoria” (programul îl găsiți accesând acest link)

-Theodora Sandu, în spectacolul „Căsătoria”, regizat de Alexandru Mâzgăreanu. Sursă foto

Haos și cosmos

Imagine

Leonte Alexia

DECOR: Acțiunea se petrece în cadrul liceului unde Anastasia este elevă, în clasa ei (în timpul orei de matematică), ulterior în clasa de teatru.

PERSONAJE:

ANASTASIA: 17 ani, elevă

MAYA: 16 ani, elevă/cea mai bună prietenă a Anastasiei

MARIA, IOANA. DARIA, RĂZVAN: 17 ani, elevi în aceeași clasă cu Anastasia 

CAMELIA POPESCU: 40 de ani, profesoara de matematică

SERGIU PETRESCU: 38 de ani, profesorul de română

NARATORUL

RĂZVAN (se plimbă prin clasă): Ați  auzit despre video-ul Anastasiei? Doamne, cât am mai râs! 

MARIA (râde ironic): Răzvan… toată lumea a văzut videoclipul “îndrăgostitei”. (face o pauză, își ridică ghiozdanul și îl pune pe scaun) Ce oră aveam acum? 

IOANA (răspunde fără să și ridice capul din telefon): Mate. 

MARIA (își dă ochii peste cap): Ce m-am mai săturat și de femeia aia!… 

RĂZVAN (își sprijină capul în palma și le privește pe fete): Oare cine e ghinionistul? (nimeni nu îi răspunde, dar continuă) Mă rog, oricum mereu a fost doar o ciudată dacă ma întrebați pe mine…

MAYA: Grasule, (îi face semn lui Răzvan), așează-te în banca și vezi-ți de ale tale! Poate primim test surpriză din cauza gălăgiei tale. 

MARIA (misterioasă): Auziți, oare pentru cine a facut Anastasia video-ul?

DARIA (ironic): Săracul băiat… oricine ar fi, cred că îi este extrem de rușine.

IOANA (făcând pe detectivul): Nu vă amintiți secvența aceea: ,,Se află deasupra cerului meu”? Sigur e vorba despre cineva popular! 

MARIA (simțindu-se puțin amenințată): Și dacă e despre un băiat popular, care e faza? Chiar credeți că se uita cineva la ea? Nici cu tocilarul clasei nu are șanse. (Fetele se uită cu milă la tocilarul clasei). 

Maya, sătulă de ce aude, se ridică și se îndreptă spre Anastasia

MAYA (se sprijină cu palmele de banca fetei): Ce crezi că faci, nu o să le spui nimic?! Nu observi cât își pot bate joc de tine? 

ANASTASIA (își ridica capul din foile veline, lasă creionul din mana și își musca buza de jos): Ce pot face acum?.. e tardiv deja. Oricum, lasă-i să râdă cât vor,  îmi e teamă de altceva…

MAYA (o întrerupe mirată): Oare crezi ca a aflat despre videoclip? (face o mică pauză) Și dacă ar afla, ar reacționa normal, doar știi ce fel de persoană e. 

ANASTASIA (tristă dar și ironică): Nu pot spune același lucru despre prietenii lui. 

Profesoara de matematică intră în clasa grăbită. 

CAMELIA POPESCU: Bună ziua! Sper că nu o să începeți cu întrebări despre unde am fost și ce am făcut! Doar înțelegeți că am avut de lucru cu instrumentele didactice, prin urmare am întârziat tot datorită vouă. 

Se așază la birou, deschide catalogul și începe sa facă prezenta, întorcând paginile cât mai repede și agresiv. Într-un final ajunge la numele Anastasiei. 

CAMELIA POPESCU: Anastasia Cosmos! 

ANASTASIA (încet): Prezentă.

CAMELIA POPESCU (enervată): Dar mai moleșită nu poți fi? N-avem tot timpul din lume pentru tine…unde te crezi?

ANASTASIA (mai tare): Îmi cer scuze, doamna profesoară! 

CAMLEIA POPESCU (ironic): Uită-te la ea, mai are și tupeul să-mi răspundă! (face o pauză scurtă și își dă jos ochelarii crăpați) Ia uită-te la mine! (o privește fix în ochi și o analizează cu atenție) Tu nu ești cumva fata din acel videoclip, acel videoclip care ne-a făcut liceul de râsul lumii? Din cauza aberațiilor voastre romantice, matematica, fizica devin neimportante, în loc sa învățați ce trebuie, stați și pierdeți timpul cu nimicuri! Dezamăgitor! 

Anastasia, extrem de rușinata, își întoarce privirea spre podea, ascultând chicotelile colegilor parca însetați de bucurie. Doar Maya îi zâmbește încurajator. 

CAMELIA POPESCU: Liniște! Doar nu o să-i faceți pe plac acum, nu? (Se întoarce spre tablĂ, iar în timp ce scrie titlul lecției, o îngână ironic pe Anastasia) „Tu Luceafăr, eu haos”, „E întreg Cosmosul”, doar baliverne! 

Liniștea se lăsase în întreaga clasa. În timp ce scriau, un ciocănit vesel în ușă captează întreaga atenție. 

CAMELIA POPESCU (se uită la ușă și strâmbă din nas): Da?!… Intră! 

În prag apare profesorul de română.

SERGIU PETRESCU: Bună ziua, dragi elevi! Stimată doamnă! (În timp ce bărbatul își apleacă puțin capul în mod de respect, profesoara încearcă să-i zâmbească atrăgător.) Scuzați-mă că deranjez! Sper ca nu e niciun gram de supărare dacă o rețin puțin pe (face o pauză scurtă, o caută din ochi pe Anastasia). Hmm, a da, Anastasia! Aici erai. 

Cu toții își îndreaptă privirea spre fată, unii uimiti, alții bufnonf în râs. Eleva își întoarce capul mirată și încearcă să răspundă cât mai normal, însă profesoara o ia înainte. 

CAMELIA POPESCU (aranjându-și părul): Dar s-a întâmplat ceva grav? Că altfel nu-mi imaginez de ce ați avea treabă cu Anastasia. (Râsetele ascuțite învăluie încăperea) Sau ați aflat despre acel videoclip… Dacă vine vorba de exmatricularea ei, să știți că nu ar strica. Oricum, prea mulți elevi n-au ce cauta în liceul nostru, un liceu de prestigiu. (își aranjează cămașa

SERGIU PETRESCU (uimit): Doamne ferește, ar fi ultimul gând! Nu, am venit pentru altceva. (Se uită la ceas.) Așa pierdem timpul… Vă supărați dacă o rețin pe Anastasia? Vreau să vorbesc cu ea despre un proiect al liceului. 

CAMELIA POPESCU (mai uimită decât restul clasei): Luați-o, domn` profesor! Cum să nu? (Își întoarce capul spre tablă și reîncepe scrierea lecției) 

Anastasia se ridică de pe scaun, își aranjează fusta și cu pași grăbiți se îndreaptă spre profesor, urmărită de privirile curioase și răutăcioase ale colegilor. 

MARIA (către un grup de elevi): Cred că am aflat pentru cine era de fapt video-ul!… Chiar nu putea să-și găsească pe cineva de vârsta ei? (râde ironic

Anastasia și profesorul de română ies pe hol.

SERGIU PETRESCU: Ți-am urmărit cu mare atenție înregistrarea… 

ANASTASIA (îl întrerupe): Iertați-mă că va întrerup, domn` profesor! Chiar îmi cer scuze pentru acel video… știu că a fost o mare greșeală. Oricum tot liceul a aflat… (își apleacă capul

SERGIU PETRESCU: Nici vorbă! Chiar reprezintă un element inovativ pentru colegiul nostru! 

ANASTASIA (se uită la el uimită): La ce vă referiți? 

SERGIU PETRESCU: Da, da! E un nou concept… Mi-a atras atenția mai ales modul în care ți-ai spus replicile… părea totul atat de natural! Foarte creativ și interesant.

ANASTASIA (bulversată): Poftim? Domn` profesor, nici măcar nu a fost un text scris înainte de înregistrare. 

SERGIU PETRESCU: A! Și mai inovativ! Deci ți-ai creat un monolog pe loc? Mă mir ca nu ești încă în trupa de teatru! Chiar ești talentată… serios! Mai aveam puțin și credeam că întreg video-ul este real. Asta numesc eu actorie pura… să-l facă pe spectator să se întrebe „Oare e real?!”. (Explică gesticulând vesel.) 

Anastasia amuzată de spusele profesorului, zâmbește timid și se înroșește. 

SERGIU PETRESCU (mai serios): Uite ce e, Anastasia… Vreau să transform video-ul tău într-o piesă de teatru. Ce zici? 

ANASTASIA (căutându-și cuvintele): Sunt absolut de acord, vă mulțumesc mult! Dar… cum o să faceți o piesă de teatru dintr-un monolog? 

Anastasia și profesorul de rămână sunt în dreptul ușii clasei de teatru, se pregătesc să intre. Profesorul se oprește în ușă.

SERGIU PETRESCU (zâmbind): Un elev s-a oferit să interpreteze rolul baiatului. Și eu mă mir ca a acceptat să participe la acest proiect. (șoptind) E un elev foarte popular, cu siguranță îl cunoști. 

Toate personajele “îngheață”, iar reflectoarele scenei se îndreaptă spre Anastasia care își exprimă fizic, dar nu si verbal emoțiile.

NARATORUL: Fata stă puțin pe gânduri, însa mintea îi e acum doar la ce se va întâmpla după crearea respectivului moment artistic: ,,Oare lumea își va schimba părerea despre mine?”. Când profesorul deschide ușa clasei, Anastasia ramâne împietrită, în timp ce ochii i se măresc, obrajii i se înroșesc, mâinile ii tremură, iar inima i se transformă într-o bombă gata sa explodeze. Tocmai în fața ei, extrem de relaxat și răbdător, stă un băiat înalt, atlet, cu niște trăsături fizice extrem de delicate și unice. Când își întoarce privire spre biata fată care abia se mai ținea pe picioare, îi zambește cald și încurajator.

SERGIU PETRESCU (pe un ton glumeț): Anastasia, cred că l-am găsit pe Luceafăr! 

ANASTASIA (încet): E mai mult decât un Luceafăr, e întreg Cosmosul!

Aladdin: A musical spectacular

Imagine

Copcea Alexandra

Mi-a plăcut prea mult Tangled: The Musical, încât a trebuit să văd ce spectacole au mai avut cei de la Disney, mai ales că pandemia ne obligă să găsim tot felul de metode de a ne relaxa. ,,Aladdin: A Musical Spectacular”, la fel ca ,,O poveste încâlcită”, depășește așteptările, și poate fi urmărit pe YouTube de oricine dorește.

La fel ca în filmul animat, îl urmărim pe Aladdin care încearcă să îl oprească pe Jafar să devină sultanul Agrabah-ului și să o facă pe Jasmine să se îndrăgostească de el.

Fiind o fană a acestei povești am fost atentă la toate detaliile și pot afirma că nu am fost deloc dezamăgită. Un narator dă startul spectacolului explicând publicului că aceștia îl vor urmări pe Jafar încercând să-și pună planul malefic în aplicare, iar acțiunea începe cu Aladdin care, obligat de răufăcător, se duce în ,,Peștera Minunilor”  pentru a lua lampa. La scurt timp facem cunoștiță cu restul personajelor.

Jasmine este exact așa cum am știut-o dintotdeauna, altruistă, independentă și curajoasă, reușește să se apere în fața lui Jafar și nu îi este teamă să își arate adevărata personalitate.

Aladdin evolueză pe tot parcursul spectacolului. Dintr-un hoț într-un sultan demn de a conduce un regat. Îi urmărim pe cei doi îndrăgostindu-se și învingându-l, cu ajutorul prietenilor săi, pe Jafar.

Antagonistul își face intențiile clare încă din primele minute ale spectacolului, scopul acestuia fiind să fure lampa din peșteră și să devină sultanul Agrabah-ului.

Duhul își face apariția când Aladdin freacă lampa fermecată și începe să-i explice cum funcționează cele trei dorințe, printr-un număr muzical (bineînțeles). ,,You’ve got a friend in me” trebuie să fie momentul meu preferat. Acesta a avut o prestație spectaculoasă, interacționând cu publicul la un alt nivel, a vorbit direct cu acesta și a folosit multe elemente din ,,pop-culture”, lucru care a surprins plăcut orice spectator. De la referințe la surorile Kardashian, până la Gangnam Style, glumele au fost la ordinea zilei și deși puțin ieșite din comun nu au părut deloc nelalocul lor. 

Covorul magic se află printre obiectele de valoare din peșteră și deși nu are nici o replică pe tot parcursul spectacolului, mișcările pline de expresivitate și dansurile au compensat lipsa. Acesta s-a remarcat ca fiind cel mai bun prieten al duhului și un mare ajutor pentru Aladdin, ajutând-ul să o cucerească pe Jasmine.

Momentele muzicale sunt absolut spectaculoase, dansatorii extrem de talentați și recuzita te face să te simți în mijlocul acțiunii, favoritele mele sunt ,,You’ve got a friend in me” și ,,Prince Ali”, de la cămile la elefanți, nu lipsește nimic.

Deși chiar mi-a plăcut, mi-a părut rău că două personaje din filmele originale nu își fac apariția: Abu – maimuța, cel mai bun prieten al lui Aladdin și Rajah – tigrul, amicul lui Jasmine. Cei doi nu au replici dar asemenea covorului, ar fi dat o notă de amuzament spectacolului. În plus, spectacolul durează mai puțin de 45 de minute, din punctul meu de vedere ar fi putut avea minim o oră, având în vedere că filmul animat și cel apărut în 2019 durează 90-125 de minute.

Acestea fiind spuse, recomand această producție oricui dorește să se delecteze cu un spectacol pe cinste, o comedie, care cu siguranță nu va bucura doar copiii dar și adulții dornici să se întoarcă în timp și să-și retrăiască copilăria.

Stradă (scurt monolog)

Imagine

Manițiu Oana


Stradă. Drepte unduite fals, punctate infinit, o stradă.
Eu alerg, tu alergi, raspunsul aleargă și el, el după noi, ambreaj accelerație viteza a treia actul II, noi dupăel în față. Care dintre ele?
Luni desincronizat. Ca restul străzilor, de altfel. Ca voi. Sincron banal. O rimă nepotrivită, fixă pe ritmul tuturor. Real. Aplauze, vă rog, să se audă și pe
Străzi. Prea multe. Noi prea mulți, prea răi, fugiți dar. Nu aveați oricum nevoie de îndemn. Nevoie. Interesant termen. Îl voi asocia cu tine.
Mai aleargă-mi puțin pe străzi denivelate. Nivel complet lipsit de sens. Completă dependență. O asociez și pe ea. Măcar atât fac bine. Tu? Nu răspunde. …alt îndemn irelevant.
Relevanță? Ștergeți. Nu ne incită. Ștergeți tot, mai puțin legătura. Să facem ce cu ea? Sclipire în aceiași ochi la nesfârșit. Fugim deci. Fugim pe străzi, cum nu ne place. Ordinea e relevantă numai pentru ea. Mint bine, știu, și știi și tu. Știai că strada mea nu-i luminată? Asociază cum vrei tu. Oricum o faci deja.
Asociere, poduri, legături ce sfășie, disociază câmpuri. Aceleași câmpuri, cu aceleași puncte alergând. Știu, și eu m-am plictisit de ele. Poate motivul pentru care prefer munții e tocmai punctul. Ce punct? Scăpați-mă de el, vă rog…sau nu?
Prea lungă excursia, dați-mi o definiție și o voi învăța. Punct, ochi, obsesie și vârf. Sinonimie. Asociere.
Stradă.

Întâlnire cu Marina Hanganu-regizor

Imagine

Ionescu Ștefania

Pe 13 martie 2021, continuând seria de întâlniri cu persoane din lumea artei, ne-am văzut (online) cu Marina Hanganu. Marina este regizor de teatru, absolventă a UNATC (promoția 2014). Nu s-a oprit aici; a studiat un master în teatru experimental în UK, iar acum este doctorand în teatru telematic. Din 2016, lucrează la teatrul „George Ciprian” din Buzău.

Surprinzător, am descoperit, prin Marina, că a fi regizor nu se restrânge la a sta într-o sală de teatru câteva ore pe zi și că se pot face spectacole impresionante chiar și pe stradă. Am aflat, astfel, ce e teatrul telematic, principala branșă de interes a regizoarei. Ești confuz? Nu-i nimic, o să te ajut să înțelegi cu ce se ocupă mai precis Marina. Teatrul telematic (performance-ul telematic) este constituit de un spectacol artistic ce se desfășoară în spații diferite. „Păi, cum, actorii sunt la distanță și totuși joacă împreună?” Exact! Mai mult decât atât, o reprezentație telematică se poate realiza și între actori și public (ex. Generația 200, regizat de Marina Hanganu) sau chiar între membrii publicului. 

Dacă încă nu ți-e clar ce înseamnă teatrul telematic, îți voi vorbi mai larg despre trei spectacole de acest tip, toate regizate de Marina: Before Sunset / After Sunrise; Tele-City și Tele-Encounters. Primul dintre acestea, Before Sunset / After Sunrise, este un spectacol realizat în direct, cu actori și public din diferite locuri (Australia, Regatul Unit, Grecia, SUA, Polonia și România). Artiștii au avut un traseu stabilit pe care îl comunicau în timp real oamenilor din alte țări, dar, cu toate astea, ei improvizau mai mult decât să joace. Titlul piesei face referire la distanța dintre orașele implicate, unii dintre actori trezindu-se cu noaptea în cap pentru reprezentație, în timp ce alții s-ar fi pregătit, în mod normal, pentru cină.

Tele-City este un proiect realizat între patru orașe din România (Brașov, Iaşi, Buzău și Brăila), proiect care a avut ca țintă elevii de liceu. Aceștia și-au prezentat, în grupuri, orașele, fiind în transmisiuni live cu adolescenți și profesori din alte orașe. S-ar putea ca acest performance să vă intereseze și mai mult, având în vedere că o parte din el se petrece în liceul nostru (click aici), iar unul dintre oamenii direct implicați este coordonatoarea trupei noastre, dramaturgul Bianca Trifan.

Tele-Encounters este ultimul dintre proiectele de teatru telematic de care o să vă vorbesc, fiind și cel care mi-a atras atenția cel mai tare. Acesta își propune să cerceteze relațiile familiale la distanță, având o notă artistică consistentă. Spectacolul, denumit Planeta viselor pierdute, se petrece concomitent în Spania și România, cu public în ambele țări și este, în majoritate, în limba română. Ce este interesant e că actorii din Spania „sunt prezenți” în sala de spectacol de la noi (și invers), părând că sunt implicați într-un simplu apel video dintre părinții plecați la muncă în străintate și copiii rămași aici. În acest fel, întreaga derulare de evenimente prinde credibilitate, prin naturalețea situației. (Tele-Encounters și continuarea sa, Tele-encounters Byond the human)

Mai multe spectacole regizate de Marina:

2015 Strada Popa Rusu nr. 30 (Teatrul 7, București)
2015 Before Sunset / After Sunrise (Bloomsbury Festival, Londra): https://youtu.be/9ts6NqIAyg4
2016:Before Sunset / After Sunrise (We Are Now Festival, The Roundhouse, în Camden, Londra)
2016: Tele-City (Teatrul „George Ciprian” din Buzău, co-finanțat de AFCN): https://youtu.be/MD3FpOWKvFA
2017: Orfeu și Euridice (proiect pilot de teatru pentru nevăzători cu sunet binaural, Teatrul „George Ciprian”): https://youtu.be/OIJD9b7kR04
2018: Magazinul de sinucideri (Teatrul de Comedie din București)
2018: Planeta Viselor Pierdute (în cadrul proiectului european Tele-Encounters, co-finanțat prin programul Europa Creativă al Uniunii Europene; lider: Teatrul „George Ciprian” Buzău; parteneri: UCAM – ES și Municipio de Lousada – PT): https://youtu.be/xTHrqpF6Z9o
2020 – prezent: Generation 200 / Generația 200 (Teatrul „George Ciprian”): https://youtu.be/MYLhuBFCoMM
2017-2019: Tele-Encounters
2020-2023: Tele-Encounters: Beyond the Human

Tangled: Untangled

Imagine

Copcea Alexandra

Anul 2020 a fost plin de momente dificile la care am fost cu toții nevoiți să ne adaptăm, iar industria divertismentului a fost clar afectată din mai multe puncte de vedere. Multe filme au oprit înregistrările și o parte din piesele de teatru, repetițile. Cu toate acestea unele spectacole au putut fi vizionate online, iar cei de la Disney Cruise ne-au făcut o plăcere cu TANGLED: The Musical, care poate fi vizionat pe YouTube.

După cum sugerează și numele, este o adaptare de o oră a filmului animat ,,Tangled” sau ,,O poveste încâlcită” după cum este cunoscut în România. O urmărim pe Rapunzel, prințesa pierdută a ținutului Corona (chiar așa se numește), care timp de 18 ani a fost închisă într-un turn de către o femeie care a răpit-o pentru a-i folosi părul în scopuri malefice.

Fiind o fană înrăită a producțiilor animate Disney am avut așteptări mari și nu pot spune că am fost dezamăgită. La fel ca în film, naratorul este Flynn Rider, un hoț care fură o coroană de la palat și întâmplător o întâlnește pe Rapunzel, neștiind ca ea este prințesa. Cei doi fac un pact și Flynn o ajută să vadă lampioanele care zboară anual pe cer, de ziua ei, la schimb el fiind lăsat să păstreze coroana furată.

Toți actorii au o prestație deosebită. Aceștia nu au ieșit în evidență doar din punct de vedere al interpretării, dar și în timpul numerelor muzicale. Au fost incluse toate melodiile din film, dar și câteva piese exclusive.

Rapunzel (Elisha Ainsley) și Flynn (Nick Pankuch)

Flynn Rider interacționează cu publicul într-un mod deosebit, mai ales când interpretează “Wanted Man”, care, după mine, este una dintre cele mei interesante interpretări, la fel și “I have a dream”. Evoluția acestui personaj este foarte bine portretizată, cât și evidentă, devenind dintr-un hoț arogant însetat de bani, un om altruist, demn de respect.

Rapunzel (Elisha Ainsley) și Flynn (Nick Pankuch)

 Rapunzel este exact așa cum am cunoscut-o mereu, inocentă și curioasă, explorând o lume nouă, curajoasă reușind să își confrunte fricile și mai ales descoperindu-și adevărata identitate. Cei doi formează un duo nu doar comic, dar și unul puternic, cei doi ajutându-se unul pe celălalt să evolueze.

Bineînțeles nu poate exista o poveste Disney fără antagonist și mama cea rea este exact cum ar trebui să fie. Egoistă și orbită de dorința de a rămâne veșnic tânără, sfârșește căzând din vârful turnului. Aceasta, deși a avut ocazia să meargă pe calea cea dreaptă și să o lase pe Rapunzel în lumea care îi aparține, decide să o folosească pentru propriile sale nevoi și să o țină prizonieră, departe de adevăr.

Mama Gothel (Katie Whetsell) și Rapunzel ( Elisha Ainsley)

Trebuie să recunosc că aceasta este primul musical marca Disney pe care l-am văzut și am rămas uimită de costume și decor, acestea fiind exact ca cele din film. Detaliile și așezarea în scenă sporesc atmosfera de poveste și te absorb cu adevărat în acțiune.

Deși m-am uitat cu plăcere, sunt anumite lucruri care ar putea fi îmbunătățite. De exemplu, Pascal, cameleonul lui Rapunzel, cel mai bun prieten al ei, lipsește. Dar măcar îl avem pe Maximus, calul regal, care conferă o notă de umor esențială, acesta fiind mâna dreaptă a lui Flynn când o salvează pe Rapunzel. Totuși și Pascal ar fi putut fi inclus, acesta nu are replici și pur și simplu prezența sa ar fi un factor de amuzament bine văzut de public.

În plus, unele scene au părut foarte grăbite, durata musical-ului fiind doar o oră și având o acțiune destul de complexă. Filmul durează o sută de minute, și sunt de părere că și această versiune ar fi fost mai potrivită dacă s-ar fi desfășurat măcar pe o oră și jumătate.

Luând în considerare tot ce am menționat până acum, nu pot să spun decât că sunt foarte încântată și vă îndemn să vă uitați pentru că nu aveți nimic de pierdut, este clar că publicul țintă sunt copii, dar sunt de părere că oricine se poate bucura de spectacol. Pentru mine punerea în scenă a fost de-a dreptul fascinantă și sunt sigură că veți fi plăcut surprinși de efecte. Este evident că cei de la Disney Cruise nu glumesc când vine vorba de un spectacol, și efortul depus se observă pe tot parcursul piesei.

În plus, nu toți avem parte de croaziere și faptul că Disney a ales să ne surprindă cu acest musical pe timp de pandemie este chiar de admirat.

DIstribuție:

  • Elisha Ainsley – Rapunzel
  • Nick Pankuch – Flynn Rider
  • David Colston Corris – Maximus
  • Katie Whetsell – Mama Gothel
  • Elliott Litherland – Regele Coronei, Căpitanul Gărzilor
  • Cate Cozzens – Regina Coronei
  • Kyle Blair – Hook Hand, Sage
  • Jeffrey Todd Stevens și Jacob Chancellor –  Frații Stabbington , Big Nose, Vladimir
  • Courtney Leigh Halford – Attilla
  • Eric Deiboldt – Ulf
  • Sydney Patrick- Fetița din oraș
  • Compozitor: Alan Menken
  • Text: Glenn Slater

Ileana Ursu și cursa de o viață

Imagine

Voinescu Victor Nicholas

Recent, am avut onoarea de a o avea alături de noi pe Ileana Ursu, o fostă șagunistă ce a hotărât să-și urmeze visul de a deveni actor, terminând de curând Facultatea de Teatru din Cluj.

Ileana ne-a oferit multe detalii în privința vieții unui student de teatru, de ce a ales Facultatea din Cluj și câteva planuri pentru viitorul ei. Dar două „vorbe” pe care le-a spus m-au impresionat cel mai mult.

Prima „vorbă” era despre profesori. Cum a spus și ea, un profesor bun nu te face numai să îți placă materia în care e specializat, te motivează, te inspiră să ajungi la stele să iți împlinești visul și să devii cea mai bună versiune a ta. Sunt de acord cu ce a spus? Sigur că da! Aș putea adăuga, că profesorii, alături de familie și propria voință, sunt fundația succesului în viață. Dacă una dintre ele nu există, atunci există mari șanse că totul să se „prăbușească”, de aceea e nevoie de toate cele trei „elemente”.

A doua „vorbă” era despre meseria de actor. Odată ce a terminat studiile, tânărul actor, având un bagaj pe care l-a acumulat în cei de 3 ani de facultate, hotărât și încrezător, se îmbarcă într-o călătorie pe care eu o numesc „cursa de o viață”. Acesta poate să se angajeze la un teatru de stat, însă cursa devine plictisitoare și monotonă. Astfel, pentru a adaugă puțină adrenalină, actorul, deși este angajat la un teatru de stat, hotăraște să participe la casting-uri, unde fiecare are aceleași șanse de a primi un anume rol. Indiferent dacă îl ia sau nu, tânărul actor vă participa la mai multe casting-uri, astfel experimentând diverse tipuri de teatru, de roluri, toate acestea făcând cursa mai frumoasă, mai antrenantă, mai memorabilă.

Ne-am bucurat mult să o avem pe Ileana alături de noi și îi urăm succes în cariera ei de actriță.

Pe plantație (poezie, aiureală scrisă în carantina din 2020)

Imagine

Ionescu Ștefania

Desen relizat de Ionescu Ștefania

Note după note intră-n casă,

mintea zboară de la masă.

O, uite, acum sunt o crăiasă,

ce ascultă muzică și valsează.

Unde? Unde? Unde?

Uite, aici, chiar pe ale ei unde.

Casa-i plină de tonalități,

acompaniate de câteva mustăți.

Afară, zgomotul urban;

ah, uite, trece un Touran.

Stelele mă liniștesc,

în timp ce numai prostii născocesc.

O lumină se coboară

și face sunete de moară:

e o navă, au venit,

ei aici au nimerit.

Un extraterestru mic,

cu-al lui frate ori bunic.

„Hei”, le zic, din scaunul pitit.

Ei, ce crezi, fac dreapta-n labirint.

Adunate de prin martie

Imagine

Ionescu Ștefania

-Alergi. De ce-o faci? Unde mergi? Ce faci? Hei!

„Nu-mi răspunzi?”, îmi zic. Dar oare de ce? Pare fericit, hai să-l urmez. Nu sunt sigură dacă e „un el” sau e „o ea”, dar îi urmăresc umbra cu entuziasm. Și alerg mult. Foarte mult! Și totuși, parcă e așa puțin.

„Bum!” Privesc cerul și aud, dintr-odată, o explozie. „Ce-o fi asta?” Cobor privirea și văd un zid uriaș. Un zid negru, plin de pete gri. Iar el ori ea, fericirea mea, se izbește puternic de acest perete. 

Încerc să mă opresc… dar nu pot. Sub mine, o alunecoasă și foarte abruptă pantă mă conduce spre sfârșit. Iar eu alunec. Alunec grăbit spre zidul sumbru. Și alunec și tot alunec… fără să mă pot opri. Haine nu mai am, părul mi-a dispărut, membrele-mi sar și ele din trunchi.

Ce caut aici? Ce s-a întâmplat? De ce am alergat? Și acum… și acum ce? Am gonit spre „bine” și n-am mai ținut cont de nimic. Poate cineva mă așteaptă acum acasă. Poate balansoarul copilăriei mă strigă… dar eu am gonit. Am gonit spre nimic, iar acum alunec fără scăpare spre zid.

Hei, tu, nu-ți irosi viața alergând! Totul e mai mult decât pare.

Dark times

Imagine

Vintilă Maria Alexia

And there it goes… another episode, another season, another series, another two fucking weeks spent nothing but living my life thru others’. 

Goddd…and here I am… sitting in the dark and overthinking every move I’ve ever made just because that’s the only way I can fell asleep… hmm… how weird things are… few years ago I would have been so afraid even to stay in the dark with my eyes open and now I can spend hours by myself in the shadows

Light and shadows… such simple words, with such complex meanings. When we think of light and shadows we tend to break those terms into two different worlds, the good one and the evil one, and those worlds don’t have anything to do with each other, but the truth is that we cannot do that because there is no shadow without the light, because there is good in bad and there is bad in good. And let’s face it… does light really represent the better world? Well… I’ve never seen a person truly showing emotions in the light… and why? Because in the light everyone can see you, everyone can judge and criticize you. And on the other hand… I’ve never seen a person be bullied in the dark. We often say that the darkness is something bad, that shadows are scary and for some of us even horrific, but we are just scared of the unknown, we are scared of the fact that we cannot control what’s going on in the dark and I think once we get over this fear we can see shadows from a different perspective: a quiet, calm place where there is just you with your thoughts, with your imperfections, where no one can tell you that you are not good enough, or that you don’t fit in. Wait… but what’s going to happen when all of this teenage insecurities and darkness are going to disappear? Am I going to be an adult?…waaait a minute… that’s not possible… I’m not ready for that… I mean all I know is that I kinda hate this stupid years that are supposed to be the best years of my life… like if this is the best I don’t wanna know the worst of it… and for sure I don’t wanna go back to childhood, but this… this adult thing… may be too much to handle… When I will finally get rid of this stupid teenage problems, thinks like college fees and bills will hit me like a car… Maybe I should enjoy my teenage years… I mean, it’s not that bad: I like going out with my friends and I’m feeling free, with no strings attached. Pff, everything is a paradox…

Amotostivuitoresei 679

Imagine

Lesenciuc Diana

Sursă foto

-Alo! Bună ziua! Da, da, Medeea Ionescu la telefon. Da, știu, astăzi la ora 17 la ghișeul numărul 5. Adresa? Ah, N-am pe ce să notez… Amotostivuitoresei numărul 679? Ah, ok, sigur, voi fi acolo.

Așa, bun, am terminat și cu poșta. Acum mai trebuie doar să rețină adresa. A-mo-to-sti-vu-i-to-re-sei. Ușor, cât de greu poate fi să țin minte un nume. Așa, ce ziceam? Ah, da, corect. Lucrarea la fizică. Este despre o bobină… un circuit electric… Dar de unde fac eu rost de o bobină? Sigur nu găsesc la magazine… poate e mai bine dacă o construiesc? Ce mi-ar trebui… ceva fir de cupru… pfoai, să vezi dacă o dau în bară ce se enervează profa și-mi trântește un 2… frumos ca o lebădă… Să-nnebunesc și mai multe nu! Ah, da, corect am și tema la mate de făcut pana la ora 12. Ia stai, era 12 seara sau dimineața? Cred că știu ce fac, bag scuza clasică: mi-a murit laptopul, cumva-cumva, prin minune, n-am avut nimic altceva de pe care să o încarc, așa că am așteptat să-mi repare cineva unicul device…și…și… am fost și plecată și n-am avut net și… mamă ce bine-mi iese minciuna asta! Chiar și eu m-aș crede! Bun, am scăpat de profa de mate momentan, văd  eu mai încolo cum rezolv, poate-mi dă Mihai să copiez, doar suntem colegi de bancă… mă rog, eram, înainte de pandemie. În fine, așa, ce mai era de făcut azi? Atomostivuitoresei… cam așa era, să nu uit că după nu mai știu ce să-i spun taximetristului. La ora 2 am dansuri, așa-i? Da’ parcă n-am chef… ce-ar fi să mă duc, doar așa, de formă, să nu se enerveze mama, și cam după juma de oră să mă împiedic și să stau pe margine. Sau mai bine să zic ca mi-e greață sau mă doare capul și nu văd bine… stai, asta nu merge, am mai auzit-o pe la cineva, după nu mă mai crede antrenoarea. Oricum, dansurile le rezolv eu cumva, dar cu meditațiile la germană ce fac? Jur, nu știu nimic, tre` sa scap cumva și de alea… Amtomostvutorisei, să nu uit. Așa, ce ziceam? Pe bune, nici măcar tema nu mi-am făcut-o. Oare să zic că mi-am uitat caietul? Sau ca l-am încurcat cu ăla de la școală? Poate mă crede… da` serios acuma, și profa e culmea… ce tre` s-o sune ea pe mama mereu când nu-mi fac temele. Își primește banii, ce mai vrea? Să-mi facă mie rău, aia vrea. Să o enerveze pe mama, să dau de dracu`! Și stai să vezi că dacă o apucă, nu mai merg la Ana la petrecerea în pijamale. Zice că mă pedepsește, îmi ia laptop, telefon, și nu că n-aș găsi soluții, da` parcă-i prea mare efortul. Adică, și dacă e să fie așa, stau supărata o zi în cameră și mă smiorcăi pe-acolo, fac pe victima, că tare bine mă mai pricep… I se face milă când îi zic că mă privează de la o viață de adolescent normal, că mă face să par ultima antisocială și gata, mă lasă la party. Sau dacă nu, fur telefonul că adoarme repede și vorbesc toată noaptea cu gașca, găsim noi o soluție. Problema e sa nu mă vadă soră-mea, scorpia aia mica. Mă pândește, vrea s-o dau în bară ca să mă poată pârî la mama să dau eu de necaz și să fie mai indulgentă cu ea. Dar nu-i problemă, ma aliez cu tata! Apropo, Amostotivuitoresii. Sa nu cumva să uit! Dacă uit adresa asta chiar că o încurc. Trebuie neapărat să iau coletul ăla de la poștă, astfel se înfurie ai mei pe mine și nu mă mai lasă să ies de Valentine’s day cu George. Aș sta ca distrușii ăia de gameri toată ziua în casă. Și cine știe cu cine iese George dacă nu iese cu mine! Stai să vezi cum face, golanul, zice că iese cu băieții. Doar că ăia își aduc iubitele, iubitele își aduc alte prietene și na poftim schema! Atâta-i trebe, lasă că-i arăt eu lui dacă-mi face figuri. Astomotivurestei, ține minte Medeea! Nu fi proastă! Mamă, da` ce m-am enervat pe George acum câteva luni, că s-a dus nesimtitul în club fără mine (eu eram plecată cu părinții în Dubai) și stai să vezi! Ce a făcut el… s-a oferit marele gentleman al lumii să o conducă pe Ioana acasă. I-au făcut ăștia din gașcă poze, au circulat bârfe că s-ar fi despărțit de mine pentru aia! Dar lăsa, am lămurit eu! M-am dus doar la ea și i-am zis să-și vada de treabă… Ajunge ea vreodată la degetul mic, vede ea, panarama! Doamne, ce-aș vrea să mă pedepsească mama fix pe 14 februarie… ahhhh, Medeea! De ce nu ți-ai făcut tema?! Trebuia tu să pierzi timpul pe Netflix, normal! Hai, acum gandește-o măcar… Să știi ce să-i răspunzi profei dacă te întreabă ce ai scris în ea dacă tot ai uitat-o acasă. Ich, du hast, daine sau…deine?!… Cam așa ceva. Iar la grilă… bagă și tu la nimereală, ca la loto, cum ți-e norocul. B, B, G de la George să fie cu noroc și A. Hai, Doamne ajută!

Acum hai să rezolv cu Poșta. 

-Alo, bună ziua! Aș dori un taxi. Până unde? Astomotivoresei, strada Astomotivoresei. Cum adică nu exista? Ia stați puțin-

-Alo, bună ziua din nou! V-am sunat în legătură cu adresa pe care mi-ați dat-o mai devreme… starda Astomotiveresei. De ce râdeți? Cum adică am reținut greșit? N-aveți idee cât m-am străduit să nu uit… da` normal ca un om ocupat ca mine, care are și alte griji pe cap, mai greșește… nu ca dumneata care tot ce faci este sa dictezi niște date de contact și să faci programări. In fine. La revedere!

-Alo? Am revenit, așa , un taxi pe strada… stați, să mă uit puțin pe semn… strada Crișului… care să mă ducă pe strada A-MO-TO-STI-VU-I-TO-RE-SEI! Acum e bine, ha?! Mai râdeți de mine?! (cu voce stinsă și surprinsă) Nnn..numărul?…l..l-am uitat…

Lecția eternă

Imagine

Mihăică Robert Adrian

Te-ai gândit vreodată cum poți să evoluezi ca persoană? Un cuvânt rezumă tot procesul: „dezvoltare personală”, care include activități și experiențe, având scopul final de a îmbunătăți starea de conștientizare.

Eu, personal, încerc să creez mereu un proces de autocunoaștere după fiecare greșeală, analizez aptitudini, valori, puncte tari, puncte slabe. Acest progres, reprezentat de dezvoltarea personală, este o scurtătură în viața, pentru care, vouă, oamenilor de astăzi vă este de mare folos. Trebuie să învățați aceste lucruri pentru a vă cunoaște pe sine, deoarece acest labirint simplu, dar atat de complex, omul, este compus din lucruri esențiale viitorului, sentimente, conștiință și capacitatea autoanalizei care stă la baza unei dezvoltări personale. Alte elemente de bază în construirea unui caracter mai bun, sunt pauzele de recreere. Ieșirea din zona de confort și reconstituirea capacității normale într-un loc din natură, ridică nivelul psihic al mentalității. Conexiunea dintre om și mediu se realizează la nivel senzorial prin preluarea razelor pozitive ale naturii. Toate acestea sunt mici detalii, cu ajutorul cărora o să evoluați.

Copilăria reprezintă multe beneficii: lipsa grijilor, nu simți trecerea timpului, bucuria față de lucrurile mărunte, lipsa prejudecăților, deschidere și curiozitate față de nou. Așa cum un copil învață și descoperă lumea prin joc, un adult, prin intermediul jocurilor teatrale, se poate dezvolta personal. În timpul jocului, un adult își redescoperă și apelează la asa-numitul copil interior, pe care, poate, l-a uitat, fiind nevoit sa adopte o pozitie serioasa in majoritatea timpului, acaparat de preocuparile cotidiene. Astfel, în timpul activităților teatrale, omul cunoaște persoane noi și metode de a comunica cu ceilalți. Dacă omul reușește să depășească frica de a se exprima în public, poate să își dezvolte și să își exploateze propriul potențial. Singurul lucru de care are nevoie pentru a se exprima mai ușor în public este curajul de fi cine este. Cu ajutorul teatrului, omul își dezvoltă empatia, spontaneitatea, creativitatea, încrederea de sine și acceptarea diversității.

Așadar, lumea este plină de secrete, de lucruri neștiute și de tot felul de trucuri, un sfat de la mine, încercați să aveți o viață ușoară, și asta se poate, în primul rând, prin a încerca să vă descoperiți defectele, calitățile și tot ce ține de voi, iar apoi, restul vine de la sine..

Mecanismul logic specific în arta actorului

Imagine

Drd. Romina Boldașu

Cuvinte cheie: actor, gândire, traseu scenic, rațiune, simțire


Rezumat: În procesul de creație artistică a actorului se distinge un important punct de sprijin: mecanismul logic specific. Analizat de Ion Cojar în lucrarea O poetică a artei actorului, precum și în activitatea didactică și artistică a acestuia, mecanismul logic este cel ce îl ajuta pe actor să parcurgă traseul eu-rol-personaj într-un mod organic, fără blocaje de înțelegere și inhibiții emoționale.


Profesorul Ion Cojar a formulat o teorie care este acum fundamentul procesului de predare a cursului de arta actorului. Conform credinței acestuia, actorul are un comportament diferit față de ceilalți oameni care percep lucrurile doar pentru „ceea ce sunt”1. Arta actorului este, în primul rând un mod de a gândi, un mecanism logic specific și mai apoi un mod de „a face”. Problema gândirii în cadrul fenomenului de creație scenică a fost un subiect de dezbatere asupra căruia D. Diderot, militant al liberării personale și gândirii în vremurile sale, și-a aplecat atenția, considerând că sensibilitatea nu-și are locul în interpretarea actorului, iar acesta nu trebuie să se lase condus de temperament. Educarea actorului este o necesitate pe care și profesorul Cojar o subliniază, dar el, spre deosebire de „Socratele zilelor noastre”, după cum îl numea Voltaire, nu crede în judecata binară a actorului și realizează faptul că rațiunea nu exclude simțirea.


Nevoia de a-și exprima gândurile și trăirile într-un mod public și special a determinat în om setea de manifestare artistică încă din cele mai vechi timpuri. De la ritualurile închinate zeilor până la cele care marcau anumite perioade ale anului, omul, dintr-o nevoie naturală, departe de cerințele zilelor noastre, și-a creat un cadru propice dezvoltării artei actoricești. „Omul poartă în el premisele teatralității prin însăși alcătuirea sa contradictorie”2, iar istoria îi este un argument puternic. Asa se face că, de exemplu, unele triburi dansau și petreceau atunci când își pregăteau soldații pentru luptă. Și în zilele noastre reacționăm sub același semn al paradoxului și teatralității: plângem când suntem fericiți sau când am reușit să ne atingem un țel, râdem când suntem la capătul puterilor, ș.a. Aceste acțiuni nu presupun fie rațiune, fie emoție ci sunt procese psihice ce se împletesc în trăirile omenești în mod natural, fără a putea fi separate printr-un anume mecanism. Cu toate acestea, cel care vede și analizează lucrurile îndeaproape este actorul căci el „și-a întemeiat dintotdeauna credința în mod natural și pe un alt tip de gândire, pe un alt mecanism logic decât logica clasică, binară, pe o mentalitate aparte, ceea ce a făcut posibilă depășirea limitelor impuse de logica
formală”3. Pornind de la o nevoie (inițial) aproape instinctivă și apoi educată, actorul este cel care alege să-și trăiască viața altfel, mai în amănunt și în slujba lumii care este în permanentă schimbare. El își descătușează arheii pentru a face imposibilul realitate și ceea ce pare a avea o singură funcționalitate practică să capete o mie de alte întrebuințări atingând o dimensiune sacră.


Profesorul Ion Cojar îl menționează pe Levy-Bruhl pentru a-și susține argumentarea faptului că inteligența umană nu este una liniară ci se adaptează mentalității, fapt foarte important pentru munca actorului de pretutindeni. Filosoful francez enunță o lege a participației conform căreia lucrurile și fenomenele sunt legate și prin „reprezentările comune”, așadar omul-actor vine pe scenă cu propriul univers, care este mai mult sau mai puțin interconectat cu cel al partenerilor de scenă sau al publicului datorită reprezentărilor pe care le formulăm de-a lungul vieții. Actorul intră în scenă cu latura sa umană, cu propriile sale reprezentări care sunt acordate în funcție de contextul dramatic dat.


Omul creator are un mod de cunoaștere a lumii specific care îi antrenează disponibilitatea de a înțelege alte mecanisme de gândire fără a le influență in vreun fel, prin idei preconcepute. Analizând felul de a acționa al caracterului dramatic pe care îl studiază, actorul îi preia anumite concepte de viață dar îi dă contur și folosindu-se de experiențele personale, astfel încât actorul este unul și același cu personajul și cu omul real plasat într-un anumit context. Principiul unității organice dintre viața psihică și cea fizică despre care vorbește Stanislavski a evoluat devenind „fenomenul prin care se împletesc toate aspectele creării și recreării personajului”. Astfel, fiecare reprezentare a unui spectacol va fi diferită întrucât omul este în continuă schimbare și o dată cu el, inevitabil și personajul pe care îl interpretează. Așa cum nu există doi oameni identici așa nu vor exista niciodată două personaje interpretate la fel, întrucât fiecare are Hamlet-ul sau Ofelia sa. Mecanicizarea unui spectacol, adică urmărirea traseului fizic fără căutarea de fiecare dată a intenției psihice din spatele acțiunii duce la înăbușirea procesului creator și astfel actul artistic își pierde valoarea. Actorul are menirea de a reface în fiecare seară drumul către destinația finală a spectacolului participând afectiv, cognitiv și fizic, dezvoltându-și un antrenament și o disponibilitate crescută în această direcție. Din aceste motive se poate spune că arta actorului este un mecanism logic specific, diferit față de cel al omului obișnuit; fără a insinua în vreun fel că omul obișnuit este lipsit de valoare, interes sau expresivitate.


Manifestarea zilnică a personalității actorului și drumul către cunoașterea lumii în această manieră specifică este unul singur: „drumul cunoașterii”4. Cunoașterea științifică, aproape de cea a omului care vede într-un scaun, de exemplu, doar un instrument pe care-l folosește pentru a-și odihni picioarele, și cea artistică, destinată actorului creator care își dedică viața cercetării reale și imaginare a universului, seîmpletesc pentru face ca Teatrul să-și servească scopul: lupta pentru Adevăr, Bine și Frumos. Așadar „adevăratul creator va trebui să facă apel la dimensiunea culturală a personalității sale” căci „prin efortul benefic al cunoașterii artistice, omul caută frumosul, echilibrul și inefabilul în artă”5.


Bucuria de a căuta zilnic sensurile diferite ale cuvintelor, justificarea acțiunilor oamenilor din jurul nostru sau motivele pentru care cineva comite chiar și crime este una pe care nu o înțeleg majoritatea oamenilor. Meseria de actor nu este o necesitate în societate ci un bun, un dar pentru care trebuie să ne luptăm și să-l respectăm. Actorul are un mod aparte de a se trezi, de a mânca, de a merge pe stradă care, bineînțeles că uneori se confundă cu al altora și uneori este un mecanism logic specific căci modul său de gândire și de percepție este unul la care se adaugă o doză mai mare de intensitate și atenție.

Note

  1. Ion Cojar, O poetică a artei actorului, Ed. Paideia, București, 1998.
  2. Bogdana Darie, Curs de arta actorului, UNATC Press, București, 2015, pp.148-159.
  3. Ion Cojar, op. cit., 1998.
  4. Bogdana Darie, Curs de arta actorului, UNATC Press, Buc., 2015, p. 149
  5. Idem, p. 158.

Referințe critice:


Cojar, Ion, O poetică a artei actorului, Ed. Paideia, București, 1998
Darie, Bogdana, Curs de arta actorului, UNATC Press, București, 2015
Diderot, Denis, Paradox despre actor, Ed. Nemira, București, 2010
Iordache, Tonitza Mihaela, George Banu, Arta Teatrului, Ed. Nemira, București, 2004
Spolin, Viola, Improvizație pentru teatru, UNATC PRESS, București, 2008

Acest articol este preluat din revista Caietele Pedagogiei Teatrale, Nr.1/ 07.2018, Vol. 1 ISS.1 (1) 2018, UNATC PRESS

A fi sau a nu fi în trupa de teatru?

Imagine

Voinescu Victor Nicholas

Teatrul și filmul au fost întotdeauna pasiunile mele cele mai mari, dar majoritatea așa-ziselor „roluri” ale mele, ce constau în imitarea unor personaje din filme, aveau ca spectatori familia mea și câțiva dintre prietenii mei, însă visul meu era ca rolurile mele să fie interpretate în fața unui public mai numeros, să fiu un actor și numele să-mi fie cunoscut peste mări și țări. Glumesc, însă îmi doream mult să interpretez un rol în fața publicului, dar ca acest lucru să se întâmple, trebuia să fac parte dintr-o trupă de teatru mai întâi.

Într-o seară răcoroasă pe la mijlocul lui octombrie, un mesaj pe whatsapp mi-a permis să fac un pas în față pe calea visului meu. Era un anunț al trupei de teatru a școlii, trupa ARTfel, în care cei interesați de a face parte din trupa de teatru trebuiau sa realizeze un filmuleț de 2-3 minute care sa fie inspirat de un personaj de film, carte, teatru etc. Nu am stat mult pe gânduri, iar următoarea zi, am trecut la fapte, cum se zice în popor. 

Sunt un mare fan al Vestului Sălbatic și tot ce are legătură cu acesta, de la filme, la jocuri, haine specifice zonei, obiceiuri etc. Pentru momentul pentru preselecție, m-am gândit la povestea lui Red Harlow, protagonistul jocului „Red Dead Revolver”.

Read Dead Revolver, cover-ul jocului. Sursa foto

Red a fost nevoit să vadă cum părinții săi au fost omorâți de bandiți pe când era doar un tânăr de 14 de ani. Jocul surprinde povestea de răzbunare, și totodată de mântuire a lui Red, în timp ce cutreiera Vestul Sălbatic în căutarea celor responsabili de moartea părinților săi. Ei bine, am hotarat sa modific puțin povestea. Acțiunea se petrece în anii 1870, anii de apogeu ai Vestului Sălbatic. În filmulețul meu, un tânăr pistolar vizitează un anticar. Acesta are de gând să-și dea la schimb ceasul de aur, în schimbul unui revolver, pe care îl va folosi să-l omoare pe ucigașul tatălui său, asemeni lui Red. Anticarul, deși ușor nedumerit la început de decizia tânărului de a cere în schimbul ceasului un obiect de o valoare mult mai mică, în cele din urmă acceptă și după aceea fiecare își vede de drumul lui. Tânărul îl găsește pe criminalul tatălui său în orașul Reno, statul Nevada. După un scurt schimb de replici, cei doi se angajează într-un duel (muzica din scena duelului este compusă de Sergio Leone, un mare compozitor de coloane sonore din filmele western). Criminalul îl împușcă pe tânăr în picior, după aceea îngenunchează lângă acesta, spunându-i cum tatăl tânărului i-a ucis familia. Tânărul neagă această informație, spunându-i criminalului că este un mincinos. Criminalul se ridică, își îndreaptă revolverul către el și trage un glonț lângă tânăr. Tânărul este șocat, fiind mirat că a fost cruțat. Criminalul îi spune că nu omoară pe nimeni fără să nu o merite. Își aranjează pălăria pe cap, luându-și la revedere de la tânăr în timp ce se îndepărtează de acesta (muzica de aici este compusă tot de Sergio Leone).

La început, am avut îndoieli dacă să trimit filmulețul sau nu pentru preselectie, însă „recenziile” părinților și a unor buni prieteni mi-au dat mai multă încredere și, în cele din urmă, l-am trimis. 

Două săptămâni am stat cu sufletul la gură, verificând email-ul aproape oră de oră, așteptând un răspuns din partea  trupei. Într-un final, într-o seara, în timp ce vorbeam cu câțiva prieteni, am primit un email din partea trupei de teatru, care spunea ca am fost acceptat. Nu vă pot descrie imensa mea bucurie cand am citit acel e-mail. Făceam parte, oficial, dintr-o trupă de teatru! Un pas mic pe calea visului meu fusese făcut și abia așteptam să încep cât mai repede să lucrez împreună cu ei!

Am învățat ceva din această experiență? Cu siguranță! Am învățat că atunci când plănuiești o anumită acțiune, prima persoană în care trebuie să ai încredere ești tu, nimeni altcineva. Fii îndrăzneț, nu-ți fie teamă să îți pui în aplicare ideile, oricât de puerile sau complicate ar părea, nu știi niciodată care va fi rezultatul cu certitudine, decât dacă îl vezi cu proprii ochi.

La final, mulțumesc Trupei De Teatru ARTfel pentru șansa acordată, prietenilor și colegilor mei care m-au încurajat.

Thank you, Lord! Thank you, all! 

Aici puteți viziona momentul pentru preselecție:

Iar aici puteți citi prima piesă scurtă scrisă în cadrul trupei: Un prieten bun

Gramatica prin jocuri teatrale

Imagine

Magda Jianu, Andreea Jicman, Romina Sehlanec, Bianca Trifan, Victor Bădoi

Mai mult decât ARGUMENT

La nivel internațional, pedagogii și specialiștii din sistemele de învățământ sunt astăzi tot mai îngrijorați de procentul ridicat de analfabeți funcționali, de efectul imediat pe care l-ar avea prezența masivă a acestora pe piața muncii. De aceea, identificarea unor modalități care să atenueze această stare de fapt este un deziderat global. Și pentru că înțelegerea de către elevi a conținuturilor disciplinelor de învățământ are ca precondiție utilizarea corectă, coerentă și logică a termenilor, a paradigmelor lor funcționale, recursul la jocurile teatrale poate fi una dintre cele mai eficiente metode. Jocul constituie o acțiune naturală, care-l însoțește pe om încă de la naștere. Nu întâmplător, prima formă de învățare, în care copilul se implică instinctiv, este jocul; Huizinga aprecia că întreaga cultură și civilizație a apărut ca joc Atunci când copilul bagă nisip în gură, aruncă obiecte pentru a-i fi înapoiate de către adult, sare sau merge pe marginea trotuarului, încercând să-și mențină echilibrul, el își manifestă, de fapt, curiozitatea și dorința de a se autodescoperi și de a înțelege mediul înconjurător. Cu cât omul avansează în vârstă, cu atât mai mult renunță la universul ludic. În mentalitatea colectivă s-a format ideea eronată că jocul este o activitate specifică vârstei mici, atipică perioadei mature, pentru că denotă neseriozitate și inutilitate. Dimpotrivă, jocul este o activitate utilă pentru orice vârstă, care permite descoperirea, testarea și validarea anumitor cunoștințe, aptitudini și comportamente. Jocul se modelează în funcție de nevoile individuale și sfera de interes personală. După cum observa Viola Spolin, pentru fiecare problemă identificată, se poate crea un joc pentru a fi rezolvată (“When I had a problem [directing], I made up a game. When another problem came up, I just made up a new game”). Ca tehnică, jocul se desfășoară pe baza unui set de reguli clare și fixe, la care aderă toți participanții. Acestea sunt create astfel încât să țintească spre un scop bine determinat, iar respectarea lor ajută individul să își folosească întreaga forță creatoare pentru soluționarea problemelor impuse de joc, astfel favorizând dezvoltarea anumitor capacități și aptitudini.


Jocul didactic este una dintre metodele de predare-învățare-evaluare, la care apelează toate disciplinele, fiind, după majoritatea pedagogilor, cea mai eficientă din punctul de vedere al efectelor obținute. Argumentele care susțin afirmația se referă la faptul că jocul presupune cunoașterea fizică a mediului înconjurător, determină înțelegerea profundă a problemelor, facilitează asimilarea de cunoștințe și, implicit, conduce către cunoașterea logică. În acest fel, este asigurată învățarea activă, în care participarea elevului este solicitată în mod direct. Astfel, procesul de predare-învățareevaluare se actualizează și se adaptează cerințelor elevilor, iar atenția se comută de la tradiționala livrare de informații către elevi, la provocarea acestora să își găsească propriile răspunsuri la întrebări. Prin joc, se pune la dispoziția copilului sau adolescentului un mediu relaxant, securizat, pentru experimentare și pentru dezvoltarea capacităților fizice, cognitive și emoționale. Orientarea pedagogiei și andragogiei contemporane se bazează pe ideea că profesorul sau instructorul trebuie să își organizeze activitatea didactică, astfel încât să permită implicarea efectivă a elevului sau studentului, conform principiului learning by doing, enunțat de John Dewey. […]

Puteți citi cartea în format electronic AICI

Jocuri Teatrale. Manual pentru clasele V-VIII

Imagine

Bogdana Darie, Romina Sehlanec, Andreea Jicman

Arta Teatrală, cea mai complexă dintre arte, este un câmp al libertății depline. Este locul în care se întâlnesc luminile și umbrele, trăirile și năzuințele oamenilor, bucuriile și tristețile tuturor ființelor. Teatrul este locul unde „totul este posibil”; e universul în care limita este doar propria imaginație.


Secole de-a rândul, oamenii au avut nevoie de teatru. E normal să ne întrebăm: „De ce?”. Răspunsul ni-l dă unul dintre cei mai mari dramaturgi, englezul William Shakesperare, care spunea: „Întreaga lume e o scenă și toți oameni-s actori”, făcând astfel un tablou complet al legăturii foarte puternice dintre Teatru și Viață. Da, viața noastră de zi cu zi poate fi considerată ca o mare piesă de teatru sau, mai simplu, precum un mare, complex și lung film. Oare întâmplările din viața noastră nu se succed ca pe scenă sau ca pe ecranul de cinema? Nu ne uităm la semenii noștri ca la personajele din teatru sau film? Și noi, la rândul nostru, nu jucăm, că vrem sau nu, diverse roluri în viață? Nu suntem, pe rând, fii cuiva, nepoții altcuiva, elevi la școlă, la liceu sau facultate, apoi, la rândul nostru, părinți sau bunici, învățători sau profesori, medici, ingineri, muncitori ș.a.? Și în fiecare din aceste situații, noi acționăm, reacționăm, ne comportăm în funcție de… rolul pe care îl avem. Nu putem să vorbim cu doamna profesoară așa cum vorbim cu colega de bancă sau cu prietenul din fața blocului, nu ne raportăm la doamna profesoară așa cum o facem cu doamna doctor, atunci când vrea să ne ia sânge pentru analize. Cu fiecare dintre semenii noștri ne purtăm în funcție de sistemul de relații pe care îl avem, de rolul pe care aceștia îl joacă în viața noastră, sau în funcție de situația în care ne aflăm. Adică, suntem personaje vii într-o mare și adevarată piesă de teatru. […]

Puteți citi cartea în format electronic AICI

Jocuri teatrale. Manual pentru clasele 0-IV

Imagine

Dana Rotaru

Argument

Actoria este, fără îndoială, unul dintre mijloacele cele mai plăcute de a te dezvolta ca ființă socială și sociabilă, deoarece se bazează pe joc. Cu toții știm că cele mai mari progrese le înregistrează copiii care acționează cu plăcere în orice tip de activitate întreprinsă. Comunicarea lejeră și stabilirea de raporturi corecte și armonioase între semeni sunt esențiale. De aceea, propunerea noastră de educație prin teatru – manualul de actorie – vizează și acoperă aceste necesități. Într-o lume în continuă schimbare – tehnologică, economică – dinamica socială este foarte importantă. Alegerea relațiilor și a grupurilor sociale potrivite pentru copiii noștri – viitorii adulți – se poate îndruma și educa încă din copilărie. Descoperirea a ,,ceea ce vreau să fac/fiu când voi fi mare” va fi mai ușor de realizat dacă copilul va avea posibilitatea să se cunoască, să se exprime, să experimenteze situații sau profesii, așa cum se întâmplă prin jocul complex al actoriei.


Jocuri Teatrale. Manual de actorie pentru clasele 0 – IV are ca finalitate educarea și dezvoltarea atenției, a spiritului de observație, a lucrului în echipă, a gândirii creatoare, a imaginației active, a limbii și vocabularului, a fizicalizării, precum și formarea și educarea ritmului, a vocii (pentru cântat și vorbit), a vorbirii (comunicării) în public, pe paliere de vârstă și interese/competențe.


Cursurile de actorie propuse în acest manual îmbina armonios mai multe arte și competențe, astfel: mișcare (sport și dans), vorbire (dicție, limbă și literatură), cântat (impostație și muzică), imagine (desen, pictură, manufactură). Prin intermediul jocurilor și al exercițiilor propuse în cadrul cursurilor de actorie, urmărim să insuflăm copiilor respect și plăcere pentru (propria) muncă. Munca în cadrul cursului/atelierului de actorie înseamnă jocurile create împreună, decorurile și măștile construite împreună, spectacolele realizate împreună, cântecele și dansurile repetate și create împreună. Munca în echipă, formarea și
dezvoltarea personalității fiecărui membru al echipei în cadrul cursurilor/atelierelor de actorie sunt esențiale pentru programul și propunerea noastră educațională.


Manualul de actorie pentru clasele 0 – IV este rezultatul muncii de două decenii în comunitățile de copii și tineri, unde am avut, pe rând, următoarele competențe: învățătoare, actriță, preparator universitar – specializarea Actorie și Vorbire, asistent universitar, lector universitar – specializarea Arta Actorului, doctor în Teatru, trainer de Actorie și Vorbire.


Această lucrare este dedicată tuturor acelora care vor să fie parte activă a procesului de educație prin teatru (profesori, învățători, educatori, traineri), Jocuri teatrale. Manual de actorie pentru clasele O – IV adresându-se în mod special acestora. Educația prin teatru este o activitate 100% practică, iar manualul de față este un instrument folositor conducătorilor de atelier al artei actorului; el dezvoltă atât principiile filozofice, sociologice și psihologice, cât și cele teoretice, pedagogice, metodologice cuprinse în structura sa.


La sfârșitul zilei, reușita unei clase de arta actorului (sau a oricărei clase) ține foarte mult de harul cu care profesorul (profesionalizat) coordonează activitatea de învățare (experimentarea) și de armonia care se creează între membrii acesteia (elevii/participanții la
atelierul de arta actorului).

Puteți citi cartea în format electronic AICI

Basme și povestiri românești. Dramatizări pentru copii și adolescenți

Imagine

Bogdana Darie (coordonator)

Argument

Teatrul în școală este un vis vechi care, din ce în ce mai clar, va deveni realitate: teatrul ca materie de studiu, ca sprijin în predarea altor materii, ca sursă de bună dispoziție pentru elevi și profesori, sau cel mai important, ca formă de educație. Folosind jocul ca metodă, dezvoltând aptitudini specifice artelor, formând competențe socio-emoționale copiilor secolului al XXI-lea, Teatrul își atinge, în contextul actual din România europeană, dezideratul pe care îl avea încă din cele mai vechi timpuri: dezvoltarea ființei umane.


Dacă privim Teatrul ca materie în învățământul preuniversitar trebuie să fim conștienți că acesta trebuie să respecte principiile didactice de bază pe care le respectă orice altă materie de studiu. De aceea, abordarea teoretică și practică pe care am adoptat-o în întreaga suită de activități ale proiectului național UNATC Junior (finanțat de MEN prin FDI 2016-2019) s-a subsumat ideii: structurare, adaptare, eficiență.


Atunci când este vorba despre structurare se face referire la organizarea teoretică (programe cadru, ateliere pentru elevi, module de formare pentru cadre didactice), iar când este vorba despre eficiență, activitatea a urmărit calitatea impactului pe care proiectul UNATC Junior l-a avut și îl are în rândul partenerilor noștri (elevi, profesori, părinți). Am folosit adaptarea pentru ca metodele noastre să ducă la rezultate concrete, iar pentru aceasta ne-am ghidat după Principiul accesibilității cunoștințelor (materia se structurează de la simplu la complex, de la apropiat la depărtat, de la concret la abstract). Fie că vorbim despre temele urmărite, conținuturile dezvoltate și competențele câștigate, fie că vorbim despre metodologia abordată, despre fiecare exercițiu în parte, tot timpul am ținut cont de grupa de vârstă cu care se lucrează, de experiența de „jucător” de teatru sau doar de aptitudinile deținute de fiecare în parte. Numai în acest fel, demersul aplicării Teatrului în învățământul preuniversitar poate să își atingă obiectivele asumate.


Așa se face că, în ceea ce privește alegerea textelor pentru copii și adolescenți, am căutat diverse căi de abordare: rescriere, adaptare, scriere creativă etc. Cartea de față propune modele de rescriere a basmelor și poveștilor populare românești, având permanent grijă ca mesajul să ajungă neviciat la elev, iar limbajul folosit să fie specific vârstei copiilor.


Vă invităm să folosiți textele pe care le prezentăm în acest volum și mai ales să aveți curaj să vă scrieți propriile texte (fie că sunteți elevi, profesori sau părinți), individual sau în grup, având doar un singur scop: să investiți energie și bucurie, imaginație și spontaneitate, spirit de observație asupra voastră, a colegilor și a lumii din jur, a fenomenelor și tuturor manifestărilor ființei umane. Aveți curaj! Puteți deveni creatori de frumos într-o lume a frumosului! Teatrul este spațiul oamenilor cu curaj creativ! E locul în care fiecare este unic, special și irepetabil. Teatrul e muzeul operelor de artă vii! Teatrul e locul tău!


Prof.univ.dr. Bogdana Darie

Puteți citi cartea în format electronic AICI

Managementul grupului în pedagogia teatrală și cinematografică

Imagine

Camelia Popa

ARGUMENT – Către un model de bune practici educaționale

Managementul grupului de elevi din învățământul vocațional artistic de teatru și de film are o serie de obiective distincte de cele ale managementului clasei din învățământul general. Acest tip de management își propune trei obiective majore: 1. îmbogățirea curriculum-ului – în scopul stimulării gândirii divergente/creative a elevilor şi al dobândirii unor abilităţi-cheie (comunicare, metacomunicare, expresivitate, relaţii interpersonale armonioase); 2. asigurarea calităţii educaţiei – prin formarea competenţelor culturale și de comunicare, indispensabile vieţii active într-o societate a cunoaşterii specifică secolului XXI și 3. construirea unui demers didactic modern, prin proiectare structurată şi prin organizarea unor
activităţi centrate pe nevoile şi interesele elevilor/studenților, care să faciliteze dobândirea informațiilor de specialitate și obținerea performanței artistice.


În consonanță cu aceste obiective manageriale majore ale învățământului artistic, Centrul de Pregătire Pedagogică şi Didactică (CPPD) al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC) „I.L. Caragiale”, din București, acreditat în 2017, a devenit un model de bune practici în pedagogia de teatru și de film. Formarea pentru profesia didactică ajută astfel nu numai la specializarea cursanților noștri, ci și la îndeplinirea misiunii culturale,
ştiinţifice şi sociale a universității. În paralel cu programul psihopedagogic oferit studenţilor şi foştilor absolvenţi ai instituţiei, CPPD asigură perfecţionarea didactică şi pedagogică a cadrelor didactice din UNATC, profesionişti ai celor două domenii, teatru şi film.


Programele postuniversitare de specializare şi de conversie destinate cadrelor didactice urmăresc, la rândul lor, promovarea unui învăţământ de calitate, bazat pe cele mai noi şi mai performante metode de predare-învăţare şi pe strategii eficiente de comunicare didactică.


Cu toate că misiunea didactică a CPPD este limitată, potrivit legii, la formarea competenţelor definitorii pentru profesia didactică – prin programe de studii de nivel universitar şi postuniversitar, care satisfac exigenţele spaţiului european al învăţământului superior şi vin în întâmpinarea nevoilor specifice ale învăţământului românesc şi a cerinţelor pieţii internaţionale a muncii –, am considerat necesară extinderea acesteia la perfecționarea continuă a cadrelor didactice din universitate. În acest sens, utilizăm modelul de proiectare curriculară centrată pe obiective, care accentuează caracterul practic-aplicativ al procesului educativ și elaborăm suporturi de curs bine fundamentate din punct de vedere psihopedagogic.

Doar pe astfel de baze complexe, de specialitate și psihopedagogice, putem facilita dobândirea de instrumente creative de către studenţi, prin dezvoltarea capacităţilor meta-reprezentative ale acestora, ca urmare a utilizării limbajului artistic multidisciplinar (implicând corpul, mişcarea, sunetul, ritmul, gestul, cuvântul, analiza, grafica şi imaginea) și stimula performanța academică.


Asigurarea calităţii învăţământului superior de teatru şi film reprezintă o prioritate a universităţii noastre iar, sub acest aspect, existenţa unui program de studii psihopedagogice consolidează şi dezvoltă calitatea formării viitorilor specialişti şi a profesorilor din învăţământul preuniversitar și universitar artistic.


Pe plan socio-economic, dobândirea competenţelor didactice le conferă studenţilor UNATC oportunităţi de integrare profesională în şcoli, licee şi universităţi, asigurându-le astfel atât stabilitate profesională, cât şi oportunități de evoluţie în cariera didactică.


Programul de pregătire psihopedagogică al CPPD dispune de un plan propriu de cercetare ştiinţifică, permanent actualizat. Temele de cercetare se înscriu în aria ştiinţifică a pedagogiei de teatru și de film. Realizarea unor cărți de referință privind practica pedagogică de teatru și de film și managementul grupului de elevi din învățământul artistic, cum este volumul de față, ca și elaborarea programelor analitice ale disciplinelor și ale suporturilor de curs bine fundamentate, pentru specializările celor două facultăți, fac parte din acest plan ambițios. Dezvoltarea centrului de resurse didactice şi completarea fondului de carte şi de reviste periodice al bibliotecii UNATC se realizează prin colaborarea CPPD cu toate celelalte
departamente și catedre ale universității.

Activitatea științifică și de îndrumare metodologică a profesorilor proprii se desfășoară în paralel cu asigurarea unei pregătiri psihologice şi pedagogice, didactice şi practice de calitate, pentru studenții și absolvenții noștri, în acord cu direcţiile de perspectivă din domeniul artistic. Astfel, ei învață să experimenteze, cu elevii și studenții lor, noi posibilităţi de comunicare şi interrelaţionare, astfel încât să le stimuleze:

  • însuşirea unor instrumente şi a unor metode de exprimare verbală şi non-verbală, utilizarea diferitelor moduri de exprimare pentru diverse situaţii, dezvoltarea capacităţii de receptare şi de interpretare a mesajelor;
  • învăţarea unor metode de auto-concentrare, relaxare şi autoorganizare;
  • dezvoltarea abilităţilor motorii şi a competențelor sociale eficiente;
  • canalizarea constructivă a conduitelor motorii inadecvate, agresive şi/sau violente, ţintind reducerea amplitudinii fenomenului violenţei şcolare;
  • promovarea bunăstării individuale şi de grup, precum şi a incluziunii sociale;
  • prevenirea inadaptării şcolare şi a eşecului şcolar, prin stimularea concentrării atenţiei, a motivaţiei individuale şi a intereselelor de cunoaștere;
  • prevenirea lipsei de interes şi a atitudinilor de ostilitate faţă
    de învățare.

În vederea realizării misiunii asumate, CPPD urmăreşte:

a) asigurarea unei pregătiri psihologice şi pedagogice, didactice şi practice de calitate, în acord cu direcţiile actuale şi de perspectivă în domeniile: tehnologiei educaţionale, teoriei şi practicii curriculum-ului din învăţământul de arte, psihologiei învăţării, tehnologiei informaţiei şi comunicării, proiectării şi evaluării procesului de învăţământîn condiţii de calitate şi eficienţă;
b) realizarea unui învăţământ formativ, centrat pe student şi orientat pragmatic spre nevoile reale ale şcolii româneşti;
c) organizarea unor programe postuniversitare de specializare, de conversie profesională şi de formare continuă a personalului didactic, potrivit cerinţelor unui învăţământ modern şi eficient;
d) implementarea soluţiilor de modernizare a învăţământului şi de sprijinire a reformei acestuia, precum şi transferul direct de informaţii şi de experienţă, între cadrele didactice universitare din structura CPPD, şi profesorii din şcolile și liceele în care studenţii efectuează practica pedagogică;
e) realizarea de programe de cercetare în ştiinţele educaţiei, orientate spre priorităţile actuale ale şcolii româneşti.

Conf. univ. dr. Camelia Popa

Puteți citi cartea în format electronic AICI

Despre expresivitatea corporală în arta actorului

Imagine

Romina Boldașu

Teatrul azi

Arta, în secolul XXI tinde să caute, să întâlnească și să justifice mai multe elemente ale existenței umane. Dacă în trecut teatrul era un instrument de recreare, un mod de a spune povești, în prezent, tehnicile și metodele de abordare a artei actorului se folosesc în vederea formării individului și dezvoltării abilităților specifice artei actorului. Yoshi Oida încheie lucrarea Corpul Poetic cu vorbele unui fost actor Kabuki: „Pot să te învăț tipul de gest care indică «privirea spre lună». Pot să te învăț toată mișcarea, până la vârful degetului îndreptat spre cer. Calea dintre vârful degetului și lună este propria ta responsabilitate” (Yoshi Oida, Lorna Marshall, Actorul Invizibil, Colecția „Prezențe și metode”, ArtSpect, Oradea, 2009, p. 141). Formarea actorului se desfășoară de-a lungul unui proces etapizat, bine structurat, care de cele mai multe ori este în strânsă legătură cu abilitatea acestuia de a-și concentra atenția asupra antrenamentului continuu, conștient și supravegheat. Modalitatea de abordare a artei actorului propusă în această lucrare a apărut din nevoia actorului și a pedagogului teatral de a propune tehnici diferite în ceea ce privește formarea artistului, pedagog al artei sale. Corpul actorului a fost și este un instrument esențial în procesul de comunicare dintre actori și partenerii săi, dar și dintre actori și spectatori. Se propune dezvoltarea expresivității corporale în vederea facilitării elasticității și adaptabilității minții atât în cazul actorilor care abordează scenariul dramatic pornind de la text cât și în cazul celor care preferă o abordare experianțială din punct de vedere fizic.


Ȋn teatrul Oriental, se face o diferență clară între specificul profesionistului care evoluează pe scenă. „În aceste forme teatrale japoneze, «actoria» nu funcționează ca o meserie separată; orice spectacol este denumit fie «dans», fie «cânt», fie «vorbire». Suma acestor abilități este ceea ce occidentalii ar numi «actorie»”(Ibidem, p. 14.), actorul european de cele mai multe ori trebuie să întrunească, într-un singur corp, caracteristicile și instrumentele necesare atingerii performanței în spațiul scenic. Pornind de la premiza faptului că mișcarea și disponibilitatea corpului determină plasticitatea creierului, actorul contemporan este antrenat în vederea dezvoltării unui sistem de lucru care să nu fie bazat pe vocabualarul lingvistic ci pe dezvoltarea unui set de instrumente expresive non-verbale. Eugenio Barba menționează în lucrarea sa, O canoe de hârtie: „A da un nume senzațiilor și experiențelor actorului, percepțiilor spectatorului, chiar celor mai subtile, pare o abstracție ușuratică. Dar e premisa necesară pentru a sălta de la o situație în care suntem băgați și care ne domină, la o adevărată experiență, adică la ceva pe care suntem în măsură să-l analizăm, să-l dezvoltăm conștient și să-l transmitem”(Eugenio Barba, O canoe de hârtie, Unitext, București, p. 103.). Formarea actorului este interconectată cu abilitatea lui de a înțelege mecanismul uman. El învață să controleze atât sistemul psihic, cât și pe cel fizic cu scopul de a extinde capacitatea de transmitere a mesajelor potrivite atât către public, cât și către partenerii săi. Antrenamentul teatral tinde să dobândească treptat calitatea unui ritual pe care fiecare actor îl practică atât individual, cât și în grup.


Antrenamentul corporal al actorului nu include analiza tehnicilor de dans specifice artei coregrafice, căci aceasta ține de studiul altui domeniu. Se împrumută din modul în care dansatorul își tratează corpul său ca instrument esențial în desăvârșirea actului artistic, cu scopul de a formula o serie de tehnici de reabordare a procesului scenic, ajustate nevoilor actorului. Etienne Decroux menționează în analiza valorii mimei în arta teatrului atât ca sistem de educare, cât și stimulare artistică faptul că „prin eliminarea oportunității actorului de a se mișca, se elimină oportunitatea spectatorului de a observa cât este de nepotrivit pentru o persoană să i se interzică virtual să arate ceea ce poate face”(Etienne Decroux, Words of Mime, Mime Journal, 1985, p. 151.). El continuă pledoaria în vederea încurajării actorului să se dezvolte expresiv corporal, întrucât lipsa acestui tip de antrenament cauzează instaurarea unei senzații de confuzie în scenă și în spațiul de antrenament. Corpul care nu este viu se confundă la o primă privire cu spațiul de joc.


Propun antrenamentul și construcția scenelor dramatice în spațiul gol, „locul unde vizibilul și invizibilul pot să se întâlnească”(Peter Brook, Spațiu gol, Nemira, București, 2014, p. 10.), după cum scrie Peter Brook, pentru a îi da șansa corpului să se contureze, să îmbine realitatea vieții cu mirajul artei într-un moment al prezentului, al imediatului și al concretului. Brook propune un spațiu de joc care „nu trebuie să sufoce și să închidă uși, metaforic vorbind, ci, dimpotrivă, să le deschidă”(Ibidem.). Astfel, actorului i se oferă posibilitatea de a crea nemijlocit, de a interacționa cu partenerii săi în vederea cunoașterii fără constrângerile impuse de un spațiu impus.


Lucrarea de față, destinată atât profesorilor, viitorilor instructori teatrali și studenților la arta actorului, urmărește să analizeze care sunt elementele esențiale în procesul de abordarea a artei actorului din prisma expresivității corporale ca punct declanșator al creației artistice.

Tehnicile referitoare la dezvoltarea aptitudinilor specifice ale studenților/actorilor, care recurg la corp drept resort, cum este cea bazată pe somatica individuală(Martha Eddy, „A brief history of somatic practices and dance: historical development of the field of somatic education and its relationship to dance”, Journal of Dance & Somatic Practices, vol. 1, 2009.), au fost formulate de mult timp în instituțiile și centrele de cercetare teatrală din lume (Printre care se amintesc: American Society for the Alexander Tehnique, L`Ecole Internationale de Theatre „Jaques Lecoq”, Bologne-Billancourt Ecole- școală fondată de Etienne Decroux (studentul lui Charles Dullin la Ecole du Vieux-Colombier, condusă de Jacques Copeau care a inițiat tehnica numită Corporeal Mime), SITI Company New York, fondată de Anne Bogart și Tadashi Suzuki, SCOT (The Suzuki Company of Toga, Japan), The Actors Movement Studio, înființată de Loyd Williamson (actor și pedagog care a studiat cu Michael Howard și Sanford Meisner), Laban Dance Center Londra, Odin Teatret, Institutul Grotowski, Centrul de Practici Teatrale Gardzienice etc.). Studiul artei actorului implică investigarea atentă și aplicată a comportamentului uman. Desmond Morris susține: „Ca specie, putem fi evoluați tehnic și filosofic, dar nu ne-am pierdut specificul animal – cel de a fi activ din punct de vedere fizic” (Desmond Morris, People watching. The Desmond Morris guide to body language, Vintage, 2002, p. 3.). El analizează în detaliu evoluția speciei umane pornind de la investigarea modului în care omul acționează. Morris depistează în fiecare acțiune corporală o secvență repetitivă (postură – mișcare) și un șablon caracteristic fiecărei unități corporale dinamice numită fixed action pattern, în traducere tipar al acțiunilor fizice. Corpul uman, creat cu milioane de ani în urmă și-a dezvoltat șabloane de mișcare. Analiza acestora atât din punct de vedere istoric, antropologic, cât și științific îl ajută pe actor să înțeleagă comportamentul uman. Cunoașterea modului în care individul acționează, procesul de transformare al gestului în acțiune și apoi în acțiune fizică dramatică îi permite actorului să-și contureze existența cu mai mare siguranță atât în spațiul scenic, cât și în sala de repetiție.


Morris menționează în introducerea lucrării sale faptul că individul poate să dețină forța inteligenței oferite de tehnologie și capacitatea de gândire analitică filosofică, dar proprietățile corpului, cele animalice, nu s-au pierdut de-a lungul timpului. Același autor susține că „nu este nimic jignitor în a privi omul ca un animal. (… ) natura umană nu este mai mult decât un fel particular al naturii animale. De acord, specia umană este un animal extraordinar, dar și celelalte specii sunt la fel de extraordinare”(Ibidem, p. xviii.). Din studiul comportamentului animalelor, actorii învață ce înseamnă ascultarea sinceră a nevoilor fizice, reacția la impulsuri concrete în timpi reali, cât și ceea ce pentru animale și, extins, pentru oameni semnifică lucrul în echipă. Modele de interacțiune dintre animale, fixarea statutului sau a comportamentului altruist, sunt analizate de actor în vederea dezvoltării multiplelor șabloane de execuție a acțiunilor interumane. Introducerea elementelor de analiză științifică îi permit actorului să dezvolte o metodă prin care interacțiunea sistemelor fizice și psihice să fie una armonioasă, care astfel dă naștere la creații artistice valoroase. Mabel Elsworth Todd pledează pentru analiza corpului care gândește în vederea înțelegerii acestuia prin „studiul substanțelor chimice care fac parte din corp, a efectului temperaturii asupra corpului, (..) a mecanismului prin care scheletul uman dobândește echilibru” (Mabel Elsworth Todd, The Thinking Body. A study of The Balancing Forces of Dynamic Man, Gestalt Journal Press, 2008, p. 3.) și chiar prin studiul modului în care oamenii se îmbracă, își construiesc casele sau își desfășoară activitatea. Întregul mod de organizare a vieții influențează actorul în munca sa, atât la nivel personal, cât și în felul în care acesta interacționează cu partenerii de scenă și cu publicul său.


În lucrarea de față se urmărește înțelegerea în teorie a sistemelor de funcționare și dinamică corporală, cât și experimentarea acestora în cadrul atelierului de expresivitate și disponibilitate corporală. Analiza ritualurilor animalelor pot inspira actorul în dezvoltarea vocabularului corporal și îl ajută pentru înțelegerea reacțiilor comportamentale ale oamenilor, spre exemplu altruismul. Desmond Morris analizează unde se situează ideea de sine în acțiunile altruiste ale individului, deoarece „din moment ce ființele umane sunt animale a căror predecesori au câștigat lupta de supraviețuire de-a lungul istoriei evoluționiste, nu pot fi genetic programați să afișeze sincer altruism” (Ibidem, p. 224.) și cu toate acestea oamenii acționează astfel. Cercetător, biolog, pictor și autor al binecunoscutului studiu despre evoluția omului de-a lungul timpului, The Naked Ape (Desmond Morris, The Naked Ape. A Zoologist’s Classic Study of the Urban Animal, Jonathan Cape Ltd, 1967.), el privește corpul ca un container care poartă cu sine particularitățile genetice ale generației trecute. Astfel, omul este cel care încearcă să protejeze acest conținut valoros de la autodistrugere pe parcursul vieții sale. Această viziune, împrumutată de actor, îl determină pe acesta să trateze corpul nu doar ca pe un vector de acțiune, ci ca pe un sistem care face legătura dintre trecut și prezent. Prin comportamentul altruist, cel mai vizibil în acțiunea fizică umană, omul a reușit să supraviețuiască de-a lungul timpului schimbărilor climatice, atacurilor altor specii și dezastrelor naturale. Grija față de semeni a dus la construirea unei structuri funcționale în care fiecare individ asculta de regula grupului și, în același timp, avea grijă de propria existență. Explicarea comportamentului uman pavează calea pentru definirea artei teatrului. Vakhtangov susține idee de teatru ca artă de grup, întrucât „un actor genial nu este teatrul; este un monstru, un miracol. A prefera un actor bun în schimbul unei companii înseamnă a nega esența însăși a teatrului; conceptul de teatru include noțiunea de colectiv” (4 Andrei Malaev-Babel, The Vakhtangov Sourcebook, Routledge, London, 2011, p.87.). În analiza corpului actorului în diferite medii și situații, se propune observarea acestuia nu în regim privat, ci în situația de antrenament colateral.

Puteți citi cartea în format electronic AICI

Improv. Noțiuni de bază și exerciții

Imagine

Dragoș Muscalu

Introducere

Trebuie să recunoaştem că a vorbi despre improvizaţia tetrală este un demers tentant, dar şi foarte anevoios, riscând ca prin generalizări să ştergem tocmai ceea ce este unic şi inefabil. Deşi efemerul este condiţia primordială a artei dramatice, este uimitor faptul să constaţi cât de laborioasă este realizarea acestei condiţii în actul reprezentării. De altfel, mai vechile tratate despre interpretare, fie din cultura europeană, fie din cea orientală, nu lasă loc nici unui dubiu în această privinţă: a realiza un rol, a-l reprezenta într-un spaţiu desemnat pentru a fi văzut şi auzit, înseamnă nu numai estimarea rezultatului final, ci mai ales procesul, drumul care duce spre acesta (M. Popescu, „Textul şi interpretul. După Stanislavski”, în Declan Donnellan, Actorul şi ţinta, Ed.UNITEXT, Bucureşti, 2006). Nu întâmplător există un sindrom post-reprezentaţie, ca să spunem aşa, mulţi actori regretând – după ce spectacolul a fost prezentat public – exact această condiţie esenţială, care este, de fapt, a libertăţii în creaţie.


Maestrul Ion Cojar ne spunea că teatrul este o convenţie, un joc, că situaţiile propuse sunt fictive, dar Arta Actorului autentic le transformă – pe scenă – în realităţi obiective şi semnificative în care urmărim nu ceea ce face şi ce spune actorul, ci ceea ce i se întâmplă efectiv. La înţelegerea acestui adevăr se ajunge cu ajutorul improvizaţiei, a jocului prin care dobândim libertatea şi descoperim regulile jocului teatral.


Pentru teatru, improvizaţia este „viaţa” din scenă, senzaţia că totul se petrece hic et nunc, că nu avem de-a face cu ceva prestabilit, spunea domnul profesor Florin Zamfirescu (2002). Puterea spiritului de a se adapta şi a găsi soluţii spontane unor dileme apărute reprezintă chiar libertatea noastră. În aceasta constau, chiar, farmecul şi misterul actului teatral, în personalitatea plurivalentă şi unică a actorului care poate întruchipa în joc mai multe identităţi, creând – imaginând şi concretizând în faţa spectatorului universuri noi şi întâlniri extraordinare.


Dar ce se întâmplă atunci când jocurile se tranformă din metodă de lucru, de antrenament în spectacole propriu-zise? La această întrebare am primit un răspuns de abia în anul IV de studii, atunci când l-am întâlnit pe regizorul Vlad Massaci (În timp ce lucram la teza de doctorat, mai exact în anul 2013, i-am luat un interviu lui Vlad Massaci pentru a-mi readuce aminte cum a pornit el lucrul cu mine și cu colegii mei, în anul 2006, la studioul de Teatru Casandra, unde a montat pentru a două ora în cariera sa un spectacol de Teatru-Sport. Interviul complet se regăsește în Anexa 1.), cel care a adus pentru prima dată în România un spectacol de Teatru-Sport. TeatruSport este o „marcă teatrală” inventată de Keith Johnstone (cel care conduce la Calgary deja faimosul Institut Internaţional de TeatruSport) şi care descrie un astfel de show în felul urmator: “Când ai plecat de acasă, ai spus vecinilor că ai bilete la teatru. Dacă totul va merge bine, la întoarcere, le vei povesti că, timp de o oră şi jumătate, ai privit câţiva oameni dintr-o bucată, cu care ai şi comunicat extraordinar şi în faţa cărora ai putut fi tu însuţi. O asemenea companie plăcută are efect terapeutic, mai ales că eşti lăsat şi chiar invitat să ţipi, să huidui, să râzi şi poate chiar să improvizezi alături de cei de pe scenă. Cu puţin noroc, în cele din urmă, te vei simţi ca după o fantastică petrecere. Căci, nu-i aşa, reuşita unei petreceri nu stă în cantitatea de mâncare şi alcool puse la bătaie, ci într-o atmosferă pozitivă.”


Cei mai mulţi oameni găsesc ideea de improvizaţie… înfricoşătoare. La urma urmelor, este şi foarte dificil, nu-i aşa? Ei bine, într-un fel… Din experienţa mea, am aflat că aproape oricine poate învăţa cum să improvizeze, dar asta numai în cazul în care trece peste frica (chiar panica) iniţială dată de această sarcină. Primul pas în procesul de predare al improvizaţie este de a calma aceste temeri comune și… inutile.


Un curs de improvizaţie poate începe cu o serie de întrebări diferite pentru fiecare participant în parte. Întrebările propriu-zise nu prea contează, atâta timp cât ele nu sunt facile. Nu trebuie întrebat: „Cât fac doi plus doi?”, ci ceva de genul: „Dacă ai avea un milion de dolari, ce ai cumpăra mai întâi?” sau „Cum te vezi tu peste zece ani?”. După ce toată lumea a răspuns la întrebări, trebuie subliniat faptul că nimeni nu o să aibă probleme cu improvizaţia; tocmai ce au făcut-o. Ei nu au citit răspunsurile din nişte foi, nu ştiau ce întrebări li se vor pune, aşa că nu au putut prestabili răspunsurile lor, ci a trebuit să le… improvizeze.


Fiecare din noi improvizează în fiecare zi, orice dialog pe care îl avem în viaţa de zi cu zi este o mini-scenă improvizată. Diferenţa fundamentală între ce facem în viaţa cotidiană şi ceea ce ar trebui să facă un actor pe scenă, constă în faptul că orice improvizaţie în teatru trebuie să urmeze anumite reguli, altfel instalarea haosului este inevitabilă. Acest lucru se aplică oricărei forme de improvizaţie, fie că este vorba doar de lucru la clasă cu studenţii la Arta Actorului, fie că este vorba de un spectacol de Improv în toată puterea cuvântului. Termenul de Improv sau Impro provine din prescurtarea cuvântului englezesc Improvization și, de cele mai multe ori, face referire la forma scurtă a fenomenului și la jocurile și spectacolele specifice lui.


Întrebarea pe care o primeşte cel mai des un improvizator cred că este: „Dar ce faci în momentul în care eşti pe scenă şi nu ai inspiraţie?”. Răspunsul nu poate fi decât unul singur: momentul improvizat (sau, mai bine zis, cerinţa publicului) se rezolvă cât mai tehnic; și anume, făcându-se apel la regulile de bază. Indiferent cât de talentat ar fi un improvizator şi indiferent cu cât de multă uşurinţă ar rezolva orice situaţie, el (ea) trebuie să cunoască „abecedarul” improvizaţiei, altfel riscă să îşi frustreze partenerii de scenă şi, implicit, să dezamăgească publicul. Nu trebuie uitat nici o clipă faptul că Improv este o formă de teatru, iar teatrul este o „meserie” colectivă.

Puteți citi cartea în format electronic AICI

Incursiune în teatrul de improvizație

Imagine

Dragoș Muscalu

CUVÂNT ÎNAINTE – 605 cuvinte

În marile școli de teatru, iar numărul este destul de mic, chiar pe plan mondial, construcția conceptului didactic este esențială. În cultura teatrală românească există o singură școală de teatru definită la nivel conceptual. Aceasta este reprezentată de secțiile de Arta actorului și Arta regizorului din UNATC, în tradiția instituțională a IATC, respectiv ATF. Specializările nou înființate în perioada de după 1990 au preluat exigența definirii unui drum pedagogic propriu asimilând componente ale conceptului inițial. Putem spune că universitatea noastră a reușit să-și definească un concept al formării tânărului artist în domeniul teatrului.


În domeniul artei actorului avem Metoda Cojar, a cărei analiză la nivelul planului de învățământ, al obiectivelor de parcurs și a modului în care sunt definite examenele intermediare sau finale poate fi făcută cu maximă acurateță. Nu mai puțin important, observând stilistica actorilor afirmați ca remarcabili ai scenei se observă acel aer comun, acea marcă a școlii care i-a format, nu doar ca profesioniști de performanță, ci și ca personalități unice și irepetabile. Legătura școlii de actorie cu tradiția teatrală românească este puternică, chiar indestructibilă prin metoda pedagogică și prin linia de mari artiști ai scenei românești ce i s-au dedicat.


În domeniul regiei de teatru, conceptul de formare a regizorului apare practic odată cu înființarea I.A.T.C. „I.L.Caragiale” în 1954 și se structurează în etape succesive. Într-o discuție, în anii `80, cu profesorii Valeriu Moisescu (regie) și Traian Nițescu (scenografie) am pus cu ingenuitate întrebarea: „Cum se explică că, atunci când școala de regie abia se înființa, primele promoții au fost realmente strălucite?”. Răspunsul a venit net, în același timp paradoxal și acoperit de realitate: „Pentru că atunci nu am avut pretenția că știm ce trebuie să-i învățăm.” (Traian Nițescu). Deosebirea fundamentală dintre felul în care s-au conturat conceptele pedagogice ale învățământului de actorie și regie vine din raportarea diferită la tradiție: puternică și continuă pentru actori, originală și reprezentând un moment de ruptură pentru regizori. Întâmplarea a făcut ca învățământul de regie, întrerupt pentru câțiva ani, să treacă printr-un moment de refondare, în anii „60. Între cele două etape există linii de continuitate (profesorul George Dem. Loghin este activ în ambele momente), dar definitoriu este faptul că absolvenții anilor `50 devin profesorii anilor `70.


Conceptul de formare a tânărului regizor în ceea ce numim „școala de la București” este afirmat cu claritate în cadrul Simpozionului ITI cu tema „Dezvoltarea profesională a tânărului regizor”, iunie 1969. Textul prezentat de Radu Penciulescu – la acea dată șef al catedrei de regie este extrem de prețios pentru felul în care descrie și explică, sintetic, întregul parcurs formativ. Cu aceeași ocazie, criticul V. Silvestru a susținut un referat intitulat „Contribuția regiei tinere la cristalizarea teatralității românești contemporane”. Specificul teatral și teatralitatea sunt ideile fundamentale care îi preocupă pe cei doi oameni de teatru.


Amploarea (peste 100 de participanți din 29 de țări) și substanța evenimentului au atras atenția asupra valorii regizorilor formați în școala românească de teatru, dar și a actorilor, spectacolele studențești prezentate fiind remarcabile și sub acest aspect. Din păcate, perioada care a urmat nu a fost favorabilă unui eveniment similar, ocazie a unei afirmări internaționale a conceptului didactic de școală în domeniul artei actorului.


Astăzi nu mai suntem în aceeași situație. Se simte nevoia unui efort în direcția afirmării internaționale a universității noastre în planul pedagogiei teatrale, în specializările deja tradiționale, cât și în cele dezvoltate în ultimii 30 de ani, inclusiv pedagogia teatrală destinată mediului educațional. Schimburile ERASMUS, oportunitățile de participare în festivaluri și conferințe, publicarea de articole și cărți de specialitate trebuie exploatate având în față obiectivul afirmării internaționale a UNATC ca universitate cu un concept propriu, original și complex.


Conf. univ. dr. Nicolae Mandea

Puteți citi cartea în format electronic AICI

Evaluarea creativităţii şi a intereselor artistice ale elevilor. Un model de cercetare educaţională

Imagine

Camelia Popa, Adelina Dobrea

Introducere

În cadrul componentei de cercetare educaţională a caravanei UNATC Junior au fost evaluate potenţialul creativ şi interesele profesionale ale 388 de elevi adolescenţi.


Rezultatele cercetării noastre sunt cuprinse în partea a doua a cestei cărţi, după definirea câtorva accepţiuni ale creativităţii şi după precizarea rolului creativităţii în triada şcoală – creativitate – societate creativă.


Cartea noastră se doreşte a fi un model de cercetare educaţională în domeniul descoperirii intereselor adolescenţilor şi ale disponibilităţilor creative ale acestora.


În ultima parte a cărţii avansăm o serie de propuneri concrete pentru dezvoltarea creativităţii elevilor în şcoală, sistematizate sub forma unor programe şcolare pentru disciplina Educaţie teatrală (cu obiective cadru, obiective de referinţă şi exemple de activităţi de învăţare).


Caracteristicile lotului investigat în cadrul caravanei UNATC Junior pot fi astfel rezumate:

vârsta medie a participanţilor – 16,1 ani;

  • structura pe genuri – 274 fete (70,61%) şi 114 băieţi (29,38%);
  • localităţi de provenienţă – mediul urban şi mic urban – Ploieşti
    (judeţul Prahova) – 58 de subiecţi, Ciacova (judeţul Timiş) – 41 de
    subiecţi, Turnu Măgurele (judeţul Teleorman) – 62 de subiecţi,
    Mărăşeşti (judeţul Vrancea) – 53 de subiecţi, Odobeşti (judeţul
    Vrancea) – 49 de subiecţi, Bucureşti – 10 subiecţi, Ianca (Brăila) –
    44 de subiecţi, Buzău (judeţul Buzău) – 38 de subiecţi şi Nehoiu
    (judeţul Buzău) – 33 de subiecţi;
  • 55,67% din subiecţi (216) fac parte din familii cu 2 copii, 25% (97)
    din familii cu peste 2 copii iar 19,32% (75) sunt copii unici.

Sub raport teoretico-metodologic, cercetarea noastră reprezintă un demers care încearcă să formuleze unele contribuţii la problema dezvoltării creativităţii în şcoală (corelată cu interesele elevilor şi cu valorile acestora) şi să investigheze particularităţile identităţii lor aflate în formare.


În contextul globalizării, creativitatea este o aptitudine vitală nu doar în artă, ci şi în industrie, afaceri, educaţie, în general în toate domeniile care determină dezvoltarea economico-socială a unei ţări. Fiecare persoană este posesoarea unui potenţial creativ latent, care trebuie ajutat să se manifeste şi orientat către domeniile de interes ale persoanei respective.


Creativitatea include facultatea de a înţelege, a reproduce şi a rezolva numeroase probleme impuse de viaţă, profesie, mediu etc.; ea exprimă un ansamblu complex de calităţi care conduce la generarea noului, la originalitate. Această aptitudine complexă se bazează pe gândirea divergentă, responsabilă pentru generarea alternativelor de rezolvare a unei situaţii problematice (motiv pentru care creativitatea este denumită şi factor cognitiv divergent). A fi creativ implică existenţa potenţialului individual de a crea ceva nou, original şi util societăţii.


Creativitatea este considerată o capacitate care există în diverse grade şi proporţii la fiecare individ, ceea ce permite stimularea şi antrenarea ei încă de la cele mai fragede vârste, precum şi puternica ei dezvoltare în cadrul sistemului de învăţământ.

Cunoaşterea profilului creativ al elevilor poate contribui atât la optimizarea, în cadrul şcolii, a parametrilor creativi deficitari, cât şi la stimularea creativităţii în domenii specifice, concordante cu interesele elevilor – tehnice, umaniste sau artistice.

Principalele obiective practice ale cercetării au fost:

  • identificarea nucleului factorilor de bază ale profilului creativ şi ale
    intereselor elevilor din grupul ţintă;
  • surprinderea aspectelor diferenţiatoare ale profilului creativ, pe
    genuri, pe familii şi localităţi de provenienţă;
  • obţinerea unui profil creativ general, cu identificarea saturaţiilor şi a
    varianţelor factorilor de potenţial creativ, verbal şi neverbal;
  • obţinerea unor date cu privire la definirea identitară a tinerilor din
    grupul ţintă;
  • elaborarea unui model de cercetare pentru profesorii din şcoli,
    interesaţi de stimularea creativităţii generale şi specifice a elevilor.

În baza acestor obiective, am formulat următoarele ipoteze:

  1. Am presupus existenţa unor diferenţe semnificative statistic între scorurile de creativitate ale elevilor, pe genuri şi pe medii familiale de provenienţă.
  2. Am presupus existenţa unor diferenţe între modurile de configurare ale factorilor creativi dinamici, între subloturile constituite pe genuri, pe localităţi şi pe familiile de provenienţă.

Din punct de vedere metodologic am utilizat cele două probe de creativitate – „Utilizări” (neobişnuite) şi „Cercuri”. Acestea au fost preluate, ca formă generală, din modelele consecrate ale autorilor Guilford, Wallas, Kogan şi Carlier, incluzând unele adaptări operate de G. Neacşu şi colaboratorii. Probele de creativitate au fost folosite de Neacşu şi Liiceanu (Neacşu, G., Liiceanu, A. et al., Un model experimental de investigare a disponibilităţilor creative în şcoală, Revista de Psihologie, 2, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, pp. 153-167.) ca predictori ai succesului şcolar.

Proba „Utilizări” este una de creativitate verbală, iar proba „Cercuri” – una de creativitate neverbală. Cele două probe au fost validate pe 600 de subiecţi (420 antrenaţi creativ şi 180 obişnuiţi), în cadrul Institutului de Filozofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu Motru” al Academiei Române.


Factorii de creativitate sau parametrii de potenţial creativ investigaţi au fost: fluiditatea (fluenţa), flexibilitatea, originalitatea şi elaborarea neverbale şi fluiditatea (fluenţa), flexibilitatea, originalitatea verbale. Fluiditatea creativă desemnează bogăţia şi rapiditatea asocierii dintre imagini şi idei. Flexibilitatea implică atât restructurarea eficientă a mersului gândirii în raport cu noile situaţii, cât şi posibilitatea de a opera cu uşurinţă transferuri, de a renunţa la vechile puncte de vedere şi de a adopta unele noi (exprimă însăşi plasticitatea activităţilor mentale) iar originalitatea presupune caracterul deosebit al căutării soluţiilor (P.P.
Neveanu(Popescu-Neveanu, P., Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978).


Am mai utilizat în cercetare un chestionar de interese şi un chestionar privind definirea identitară a adolescenţilor, concepute de noi, în cadrul Centrului de Pregătire Pedagogică şi Didactică al UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti. Cu ajutorul chestionarului de interese am evaluat interesele de cunoaştere, artistice, tehnice, gospodăreşti, agricole/ecologice, sportive, sociale, de afiliere şi mondene ale subiecţilor.

La prelucrarea datelor cercetării am apelat la o serie de procedee statistico-matematice (computerizate) pentru o analiză pe trei niveluri de adâncime şi complexitate: analiza primară (medii, abateri standard, procente, semnificaţii ale diferenţelor între medii); analiza corelaţională (interdimensională şi intradimensională) şi analiza factorială.


Consideraţii etice
Întrucât am efectuat un studiu exploratoriu multicentric, pe populaţie vulnerabilă (minori), am respectat drepturile legale şi confidenţialitatea voluntarilor participanţi, aşa cum au fost statuate acestea prin cerinţele de la Helsinki (1991), ale reglementărilor Uniunii Europene şi
ale Organizaţiei Mondiale ale Sănătăţii privind realizarea studiilor pe subiecţi umani, precum şi prin dispoziţiile Legii nr. 129/2018 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date. Subiecţilor li s-a explicat de către operatori, la un nivel de înţelegere adecvat vârstei lor, în ce constă studiul exploratoriu, subliniinduse faptul că nu există riscuri pentru ei, datele fiind confidenţiale. Numele elevilor nu au fost trecute pe protocoale, acestea fiind codate.


Totodată, subiecţilor li s-au prezentat informaţii despre obiectivele şi modul de realizare a studiului, precum şi despre criteriile de acceptare, excludere şi retragere din lotul de voluntari şi li s-a cerut să răspundă cu sinceritate la întrebări. De asemenea, cei care nu au dorit să participe la studiu au fost îndrumaţi să anunţe echipa care distribuie chestionarele, fiind informaţi în prealabil că nu este obligatoriu să completeze chestionarele, dacă nu doresc.


La finalul studiului, voluntarilor le vor fi prezentate personal caracterizări psihologice în rezumat. Codul fiecărui protocol este asociat numelui elevului examinat şi datelor de contact ale acestuia doar pe o listă specială, aflată în posesia investigatorului principal. Caracterizările care le vor fi comunicate nu vor face ierarhii sau comparaţii cu alţi copii, din punct de vedere al dezvoltării creativităţii, ci vor cuprinde recomandări pentru dezvoltarea creativă personală.


Criterii de excludere din lot
În total au fost testaţi 402 elevi. Dintre aceştia, 14 ne-au oferit protocoale incomplete sau completate în mod intenţionat greşit, deşi acceptaseră să participe la studiu, motiv pentru care au fost invalidaţi ca subiecţi. Au rămas astfel în analiză 388 de protocoale valide.

Concluziile preliminare ale cercetării
Creativitatea verbală a grupului celor 388 de subiecţi investigaţi ni s-a relevat ca fiind puternic subdezvoltată.


Creativitatea verbală denotă capacitatea omului de a se exprima, de a stăpâni limba ca instrument de cunoaştere şi de comunicare. Ea ne ajută nu numai în şcoală, ci şi la abordarea problemelor cu care ne întâlnim în viaţa de zi cu zi, la exprimarea punctelor de vedere, la interpretarea semnificaţiilor situaţiilor.

Prin scorurile scăzute obţinute la toţi parametrii de creativitate verbală, respectiv fluenţă, flexibilitate şi originalitate, aceşti tineri, aflaţi în perioada orientării vocaţionale, sunt dezavantajaţi. Performanţele lor experimentale sunt de nivel mediu-jos, probând astfel slaba dezvoltare a creativităţii generale a grupului.

Puteți citi cartea în format electronic AICI

Noțiuni de psihologia educației și Management al clasei de elevi

Imagine

Camelia Popa

Introducere – Specificul și necesitatea stiudiului psihologiei educației

Psihologia educaţiei, denumită şi psihologie şcolară, este o ramură aplicativă a psihologiei, aflată la confluenţa mai multor specializări psihologice – psihologia dezvoltării sau a vârstelor, ştiinţele cognitive şi psihologia personalităţii. Psihologia educaţiei particularizează legităţi ale psihologiei generale în mediul specific al şcolii, în scopul perfecţionării activităţilor didactice desfăşurate cu elevii.


O definiţie ilustrativă – şi în sens larg – a acestei ramuri psihologice este cea oferită de A. Cosmovici (1998): „Psihologia şcolară (educaţională) studiază din punct de vedere psihologic, procesul instructiv-educativ desfăşurat în şcoală, cu scopul de a spori eficienţa acestuia”.


Cu alte cuvinte, psihologul educaţional este cel care reuşeşte să depăşească graniţele ştiinţelor psihologice, asigurând o mediere eficientă între psihologie şi arta educaţiei, lucru remarcat încă din 1903, de către E. Thorndike. În acelaşi timp, psihologul educaţional este cel care oferă o serie de soluţii practice şcolii, de facilitare a proceselor de instruire şi educare a elevilor.


Într-o accepţiune mai restrânsă, psihologia educaţiei studiază geneza, structurarea şi procesualitatea fenomenelor psihice, în condiţiile activităţii de învăţare, în vederea creşterii eficienţei lor (Golu şi Golu, 2003). Psihologia educaţiei contribuiedecisiv la optimizarea proceselor de predare şi învăţare, oferind acestora un suport psihologic conceptual specific, vizând cogniţia, particularităţile dezvoltării umane, managementul clasei de elevi, precum şi unul practic, reprezentat de aplicarea în şcoală a metodelor psihologiei. Scopul acestei ramuri a psihologiei este înţelegerea educaţiei şi contribuţia la îmbunătăţirea acesteia (Gage, Berliner, 1992).


Psihologia educaţiei are, deci, un obiect de studiu cuprinzător. Această ştiinţă examinează, printre altele: procesul învăţării; particularităţile vârstelor şcolare; formarea personalităţii elevului (vizând influenţele educaţionale, ambianţa şcolară şi extraşcolară); comportamentele eficiente ale cadrului didactic; relaţia dintre profesor şi elev; managementul clasei de elevi; intervenţiile educaţionale (implicând atât optimizarea aspectelor psihologice ale predării, cât şi dezvoltarea gândirii şi motivaţiei elevilor, stimularea inteligenţei şi a creativităţii acestora, însuşirea tehnicilor de memorare eficientă, formarea atitudinilor, a sentimentelor şi a deprinderilor morale).


Recent, în sfera de studiu a psihologiei educaţiei au pătruns şi problematici noi, care depăşesc analiza psihologică a procesului clasic de predare-învăţare, oferind cadrului didactic repere importante ale dezvoltării unor relaţii apropiate cu copiii şi, în acelaşi timp, o serie de criterii minime pentru diagnosticarea şi soluţionarea problemelor de viaţă ale elevilor. Fenomenul violenţei şcolare sau înlăturarea impasului în alegerea şi formarea viitoarei cariere sunt alte două tematici de actualitate ale acestei discipline.


Cartea Noţiuni de Psihologia Educaţiei şi Management al Clasei de Elevi este structurată în patru capitole corelate. Primul capitol se axează pe învăţarea şcolară. Sunt prezentate principalele coordonate ale proceselor şi mecanismelor psihice implicate în această activitate complexă. Din acest capitol, viitorul profesor va desprinde direcţii aplicative importante pentru activitatea de predare şi va dobândi noţiuni privind învăţarea eficientă.


Cel de-al doilea capitol se referă la formarea personalităţii elevului. Sunt examinate în mod analitic cele cinci laturi ale personalităţii – temperamentul (latura dinamico-energetică), aptitudinile (latura instrumentală), caracterul (latura relaţionalvalorică şi de autoreglaj, implicând constelaţia atitudinală), inteligenţa (latura rezolutivă) şi creativitatea (latura transformativ-constructivă). De asemenea, în acest capitol sunt cuprinse o serie de aspecte privind structurarea defectuoasă a personalităţii, pe care cadrul didactic profesionist ar trebui să le cunoască, să le sesizeze şi să le prevină.


Cel de-al treilea capitol tratează problematica vârstelor şcolare, mai precis abilităţile mentale, emoţionale şi fizice ale elevilor aflaţi în diferite stadii ale dezvoltării, astfel încât viitorul profesor să-şi poată adapta metodele la particularităţile copiilor pe care-i instruieşte şi-i educă. În cadrul acestui capitol au fost incluse şi noţiuni recente din sfera psihologiei educaţiei, vizând problemele de viaţă ale tinerilor, fenomenul violenţei şcolare şi orientarea carierei elevilor, în funcţie de posibilităţile şi aspiraţiile lor.


Cel de-al patrulea capitol cuprinde cuprinde câteva repere ale managementului grupurilor şcolare din învăţământul artistic, în funcţie de particularităţile de vârstă ale elevilor şi de abilităţile care se doresc a fi formate, urmărind obiective-cadru şi obiective de referinţă.

Puteți citi cartea în format electronic AICI

Cuvântul în arta teatrului

Imagine

Thomas Ciocșirescu

Introducere


Arta teatrului, în contemporaneitate, reușește să surprindă prin temele pe care le propune, dar și prin convenţii sau forme. Cuvȃntul, de cele mai multe ori, se intregrează în aceste propuneri, relevȃnd aspecte nebănuite. Din istoria cunoscută a teatrului, se poate reţine, la o privire succintă, faptul că avem o bogată tradiţie și experienţă a teatrului în care există cuvȃnt. Practica spectacolului teatral de acest tip, aceea larg răspȃndită, indiferent de perioada pe care o avem în discuţie, nu s-a schimbat radical, aceasta presupunȃnd preexistenţa unui text într-o formă statornicită în scris. Exegeţi importanţi au definit arta teatrului ca “fiindu-i indispensabile patru elemente fundamentale: textul, actorul, scena și publicul” (Drimba, Ovidiu. Istoria teatrului universal. Editura Saeculum IO, 2000, p. 5). Formula aceasta este incompletă, obligativitatea existenţei textului este relativă, în ciuda practicii comune.

Continuȃnd discuţia, referindu-ne la varianta care include cuvȃntul, ni se deschid două orizonturi, sinonime cu cele două ipostaze ale acestuia în arta teatrului. Prima circumstanţă este aceea în care cuvintele sunt așezate în mod ordonat în formă scrisă. Cea de-a doua este aceea orală (vorbită, rostită). Există mai multe variante posibile ale relaţiei dintre cele două: primele sunt acelea în care acestea sunt total independente una de alta; este cazul textelor scrise și care nu cunosc punerea în scenă (pentru că ele sunt scrise cu scop literar, nu pentru reprezentare) și cazul textelor improvizate (texte create prin improvizaţie în timpul spectacolului; a nu se confunda cu improvizarea unui text existent). Următoarele variante rezultă din existenţa relaţiei de dependenţă dintre ele; atunci cȃnd realizarea spectacolului pornește de la textul scris (în acest caz acesta generează cuvȃntul vorbit) și cazul în care varianta scrisă pornește de la improvizaţie, oralitate.


Este limpede că subiectul relaţiilor cuvȃntului în teatru prezintă o plajă generoasă de dezbatere, pentru că situaţiile posibile sunt multiple. Practica des întȃlnită, așa cum am spus, este aceea în care realizarea spectacolului pornește de la un text scris. Pentru a ajunge la forma vorbită a acestuia, drumul nu este niciodată lin. Parcursul de la pagină la rostire, de la cuvȃntul fixat în scris la cuvȃntul în acţiune, este presărat cu tensiuniși contradicţii, nu este un simplu exerciţiu de lectură sau un banal exerciţiu fono-articulatoriu. Dacă avem în discuţie scrierea și/sau vorbirea, în mod implicit avem în discuţie și limba. Cea mai evidentă constatare despre limbă va fi (și ea) de ordin conflictual: există o consecvenţă a limbii folosite în elaborarea textului scris și o libertate caracteristică limbii vorbite.


Trăim într-o lume în care, destul de des, se vorbește despre felul în care imaginea și tehnologia ne-au invadat viaţa, iar acest lucru are efecte negative asupra cuvȃntului, fie că ne referim la scris, fie că ne referim la citit sau la vorbire. Se întȃmplă așa, poate, pentru că uităm că am învăţat să vorbim și nu ne-am născut vorbind sau pentru că scrisul de mȃnă are o utilitate din ce în ce mai redusă. Lecturile noastre (înafara celor impuse de școală sau serviciu) s-au limitat la citirea mesajelor motivaţionale. Comunicarea dintre oameni s-a mutat de la discuţiile faţă în faţa la discuţiile în faţa ecranelor de tot felul. Acolo, nu mai este necesar să elaborăm propoziţii și fraze, sunt suficiente fotografiile sau emoticoanele.


Teatrul păstrează cuvȃntul, în majoritatea tipologiilor pe care le propune, prin text, dar acestuia nu-i este ușor să se regăsească în contextul schiţat mai sus. Pentru că nici oamenilor din teatru nu le este ușor să se regăsească în cuvȃnt, devine cu atȃt mai dificil să-l dăruiască publicului. Iată ce de, în primele capitole voi prezenta elemente despre origini: ale vorbirii, ale scrierii, ale teatrului. Ca să ne înţelegem prezentul, se spune, e important să ne cunoaștem trecutul. Anevoios, întunecat, dar presărat cu pete luminoase aș caracteriza trecutul. Cȃnd ne plȃngem că pierdem ceva, deși ne e greu să ne dăm seama dacă acesta e un lucru bun sau rău, e bine să știm cum l-am obţinut.


În teatru, utilizăm textul format din cuvinte scrise într-o limbă care devin vorbire, în cadrul unui mecanism complex de comunicare. Apetitul general ale societăţii actuale pentru comunicare s-a concretizat în împărţirea acesteia în felii, apoi stabilirea procentajul feliilor din această plăcintă. În interiorul măruntaielor teatrului, începem să ne îndepărtăm de această imagine, cu iz culinar, și conștientizăm că procentele nu sunt importante, ci legăturile pe care le stabilim, iar firele din păienjenișul pȃnzei care ne leagă sunt foarte subţiri. Firele, de care vorbesc, sunt ţesute greu, prin mijloace diferite, iar limba, limbajul și vorbirea sunt elemente ale acestui mecanism.


Textul din teatru nu este unul oarecare, este un text dramatic; din formulare pare bătrȃnicios, distant, greoi; prin contact direct el ne poate părea de nepătruns. Iată de ce, este important subiectul decodificării lui, prin lectură, în primul rȃnd, subiect care va fi, și el, luat în discuţie în această carte.


Teatrul este făcut pentru oameni, de către oameni. În istoria teatrului, un moment important este acela în care autonomia literară a textului dramatic a dus la apariţia ideii că acesta reprezintă stindardul artistic în teatru, iar spectacolul trebuie să redea cȃt mai fidel ideile adevăratului artist, autorul dramatic. Concepţiile, deși cristalizate în perioada clasicismului, au avut impact serios și longeviv, chiar și în secolul trecut. Fiind o construcţie complexă, organizarea, introdusă de apariţia regizorului, a trecut peste această limită impusă de supremaţia textului, și, treptat, acesta a preluat rolul central. Abordarea tensiunilor posibile rezultate din relaţia dintre text, regizor și spectacol este o altă temă care merită dezbătută.


O relaţie neîntreruptă o au, și teatrul, și cuvȃntul din teatru, cu actorul. Existenţa permanentă a actorului în cadrul spectacolului teatral, dea lungul întregii existenţe a acestuia, este un fapt. Actorul a existat și atunci cȃnd s-a sedimentat și rafinat textul dramatic, a existat și atunci cȃnd textul a devenit mai puţin important (chiar facultativ), a existat și atunci cȃnd literatura dramatică își manifestase supremaţia ori regizorul și-a instaurat autoritatea, există și astăzi. Actorul se află în relaţie vie și directă cu textul spectacolului, dar parcursul istoric al teatrului, acela cunoscut, privit prin prisma relaţiei dintre text și actor, mă îndreptăţește să consider că actorul a contribuit, direct și indirect, la dezvoltarea textului. Din Grecia antică avem primele semne clare ale influenţei actorului asupra textului dramatic. Eschil, Sofocle, Euripide ne vorbesc încă prin textele pe care, prin conjucturi fericite ale istoriei, le păstrăm și astăzi, însă tragedia îi datorează atȃt de mult lui Tespis, primul actor. Pandolfi remarcă lipsa existenţei raporturilor dintre tragedie și ditirambi, anterior lui Tespis, și “din îmbinarea reprezentaţiilor introduse de Tespis la Atena cu forme ale culturii lui Dionysos și invocaţiile lirice ale lui Arion a izvorȃt ca tehnică forma tragică, pe care o găsim artistic realizată de Eschil.”(Pandolfi, Vito, et al. Istoria teatrului universal. Meridiane, 1971, p. 36) Dacă teatrul îi datorează atȃt de mult lui Tespis și tuturor celor care au slujit cu credinţă teatrul grec, înaintȃnd în istorie, în Roma antică, lucrurile degenerează, comedia promovată pȃnă la forma derizorie, în care spectacolul teatral nu-i mai regăsește parteneri pe actor și textul dramatic, în sensul în care o făceau actorii din Grecia antică, se soldează cu pierderea valorii textului în mașinăria spectacolului. Aceste două punţi istorice au influenţat și influenţează și astăzi modul în care este privit, înţeles și descifrat fenomenul teatral. În perioada renașterii teatrului, după depășirea perioadei religioase, odată cu laicizarea spectacolelor, sunt redescoperite sursele antice, culminȃnd cu perioada clasicismului în care, cu adevărat, putem spune că supremaţia îi revine textului. Această supremaţie va fi erodată de apariţia și consolidarea statutului regizorului, așa cum am afirmat, dar actorul a fost întotdeauna prezent.


Am început spunȃnd că practica cea mai răspȃndită în teatrul contemporan păstrează cuvȃntul și pornește de la text. Ce (mai) este acum textul spectacolului, este o simplă transformare a textului dramatic, care e însufleţit de actor, devenind vorbire, sub îndrumarea și ajutorul regizorului? O întrebare la care trebuie să răspundem, altfel nu putem să înţelegem teatrul de azi, atȃta timp cȃt textul este atȃt de prezent în teatru.


Știm cu toţii, personajele plăsmuite în textele literaturii dramatice există în lumea imaginară din interiorul acestora. Ele nu există în mod real, sunt redate realităţii printr-un intermediar, actorul, așa cum muzica oricărui compozitor există în mod concret în partituri, dar și ea are nevoie de mijlocirea cuiva pentru a fi redată realităţii. Actorul este o fiinţă a acestor timpuri, care își pune arta în slujba spectacolului de astăzi, pentru spectatorii de astăzi. Se definește el ca simplu interpret al compoziţie realizate de către text și regizor sau este un artist, iar munca sa este creaţie? El se definește prin arta sa, arta actorului. În ce limite funcţionează astăzi? Există o modă a recuperărilor de tot felul pe care actorul ar trebui să le facă. Să recupereze oralitatea, să recupereze gestualitatea, să recupereze preexpresivitatea, dar încă nu știm prin ce mecanisme apare arta sa și care sunt rotiţele acestui angrenaj. Ultimul capitol va privi către arta actorului din perspectiva cuvȃntului, în perspectivă lingvistică, încercȃnd să descoperim dacă arta actorului poate fi considerată un limbaj, în sens lingvisitic.

Puteți citi cartea în format electronic AICI

Curs de vorbire. Pentru formatori și actori

Imagine

Thomas Ciocșirescu

Introducere

Vorbirea și vocea sunt manifestări umane complexe, de care suntem mai legaţi decât am bănui. Cei mai mulţi dintre noi ne manifestăm vocal din primele clipe ale vieţii, prin ţipăt. Primul ţipătul al nou-născutului se consideră că pornește funcţionarea corpului. În plămâni intră aer, pornind funcţia respiratorie, care va atrage după sine și funcţia cardiacă.


Durează ani întregi până învăţăm să vorbim. În acei ani, repetăm sunetele limbii vorbite de către cei din jurul nostru. Acestea nu sunt însoţite de sensuri, ele se vor adăuga mai târziu, când apar și cuvintele propriu-zise. Fiecare cuvânt pe care reușim să îl rostim este o mare cucerire. Prin primul cuvânt rostit înţelegem o lume și o lume întreagă cuprindeacel cuvânt. Cuvântul este mama sau tata. Este viaţa. Cuvântul este viaţă. O altă legătură cu vorbirea, pe care cu toţii o avem.

Anii trec și ce era dificil la început, devine din ce în ce mai simplu, dar cuvântul este tot viaţă pentru noi. Deși încep nesigur, sunt oase, mușchi, organe și creierul care lucrează laolaltă pentru a putea vorbi; o fac din ce mai ușor. Cu cât devine mai simplu să înţelegem și să folosim cuvântul, cu atât importanţa pe care i-o acordăm scade și viaţa din vorbire pălește.


Neacordând importanţă vorbirii, slăbim și legăturile ce ne unesc. A ajuns să fieunul dintre subiectele contemporane preferate dezbaterilor. Indiferent în ce colţ al lumii te-ai afla, vei întâlni aceeași tânguială la căpătâiul limbii degradate de vorbire sau groaza faţă de vorbirea defectuoasă. Cel mai adesea degetul acuzator se îndreaptă către tineri și cei mai tineri. Nu pentru că aceste categorii sunt acelea care greșesc cel mai des, ci pentru că vocea lor este foarte rar auzită în discursul public Fiind preocupat de acest domeniu de aproape zece ani, am urmărit cu atenţie fenomenul și la noi în ţară, aplicat la limba română. Sunt lucruri adevărate, în discursurile acestor dezbateri, dar uneori exagerăm. Exagerările pornesc din reperele moștenite și perpetuate. Unele dintre ele sunt discutabile de decenii întregi. Atrag atenţia asupra unora. Limba română vorbită nu are un standard, așa cum ar trebui să aibă, după aproape două milenii. Standardul este limba literară, dar care se apleacă, în mod just și firesc, asupra limbii scrise și pasager asupra limbii vorbite. Gramatica limbii române acordă capitolului fonetică, tot atâta atenţie cât acordă șiintroducerii sau cuvântului înainte. La tot pasul întâlnești neclarităţi ale limbii române vorbite și există probabilitatea de a nu te lămuri, chiar dacă citești literatura știinţifică, care pune în discuţie o anumită problematică, propune și soluţii, dar fără reglementare clară și coerentă, neclaritatea va persista.

Foarte adesea confundăm dinamica limbii vorbite cu degradarea acesteia. Am simţit dezamăgirea, auzind, de atâtea ori, de prea multe ori, abordarea unilaterală a problemelor limbii române vorbite, prin reacţiile la împrumuturile din alte limbi, unele nejustificate, este adevărat.Veritabile pledoarii pentru cuvinte care și-au piedut sensul în contemporaneitate, pentru regionalisme sau chiar arhaisme, dar nimic despre rostirea corectă, nimic despre accentele în cuvinte, nimic despre muzicalitatea limbii române, nimic de milioanele de vorbitori de limbă română care vorbesc din ce în ce mai puţin și mai rar limba lor maternă.

Pentru toţi acei care au fost, mai mult sau mai puţin, mai des sau mai rar, arătaţi ce degetul sau s-au simţit astfel, din pricina vorbirii și sunt preocupaţi de limba română vorbită, Universitatea Naţională de Artă Teatrală și Cinematografică „I L.Caragiale” București, prin proiectul UNATC junior, le dăruiește această carte, prin care sper să le ușurăm să facă un prim pas în a înţelege cum oasele, mușchii și organele acelea ne ajută să vorbim, cum mintea și corpul trezesc la viaţă legăturile atât de puternice și importante pe care le avem cu vorbirea și cum toate acestea se relaţionează cu limba noastră, limba română.

Puteți citi cartea în format electronic AICI

Arta actorului. Complex atitudinal și analiză interdisciplinară

Imagine

Bogdana Darie

Argument

Lucrarea de față este formată dintr-o sumă de texte din domeniul teatrului și pedagogiei teatrale pe care le-am scris în urma etapelor de cercetare științifică și artistică desfășurate în calitate de cadru didactic al UNATC „I.L.Caragiale” București. Cele două direcții fundamentale pe care le-am parcurs sunt: formarea actorului și formarea actorului – pedagog al artei sale.


În cadrul Proiectului UNATC Junior – proiect pilot de implementare a teatrului în educație, am urmărit, pe de-o parte, modalitățile prin care mijloacele și tehnicile teatrului pot deveni sprijin într-un modern proces educativ, și, pe de altă parte, felul în care artiștii scenei pot acționa ca formatori, conștienți de valoarea, misiunea și impactul pe care le au în societate.


Profesorul Ion Cojar susținea ideea conform căreia, în școala de teatru, scopul nu trebuie să fie formarea actorului, ci dezvoltarea omului creativ, adică a unei ființe umane ce își descoperă și potențează aptitudinile artistice prin jocuri teatrale. Abia într-o etapă superioară a pregătirii sale, acesta își formează competențele necesare practicării la un nivel superior estetic a artei sale. Privit din acest punct de vedere, drumul formării actorului este identic cu traseul parcurs de copil în procesul de educație. Sintagma (preluată prin parafrază din gândirea lui Descartes): Învăț, deci mă joc, mă joc, deci învăț ar trebui să devină un adevărat motto al atelierului de Arta Actorului, asemenea clasei dintr-o școală ideală. O școală a viitorului la care, paradoxal trebuie să revenim după (aproape) 400 de ani, când părintele pedagogiei moderne, Comenius, statua principiile de bază în pedagogie și imagina o școală ca: „loc de joc universal”.


Arta Teatrului, artă a comunicării și a educației poate fi aplicată în toate etapele procesului de învățământ de către artistul-pedagog, formator al propriei sale ființe creatoare, prin intermediul jocului ca modalitate corectă, eficientă și superioară de învățare.

Puteți citi cartea în format electronic AICI

Teatralitatea. Un concept contemporan

Imagine

Nicolae Mandea

Un lucru este evident – probabil singurul: ideea teatralității a ajuns la o gamă extraordinară de sensuri, însemnând orice între act și atitudine, de la stil la sistem semiotic, de la mediu la mesaj. Este un semn gol de înțeles și un înțeles al tuturor semnelor.” Cu aceste fraze se deschide unul din volumele recente (Tracy C. Davis and Thomas Postlewait (eds.) Theatricality, Theatre and Performance Theory Series, Cambridge Univ. Press, 2003) dedicate studiului teatralității. Într-o formă sau alta, această intuiție a teatralității ca o caracteristică a lumii contemporane, valorizată uneori pozitiv, alteori negativ se regăsește în multe surse bibliografice recente. Uneori cu regret, pentru că utilul anexează încă un domeniu rezervat artei, artisticului și inițiatorilor, alteori cu sentimentul unei tardive recunoașteri a rolului cheie al frumosului în dezvoltarea creativă a științelor, teatralitatea s-a impus ca metaforă cheie în domenii diferite ale cunoașterii. În aceeași măsură, teatralitatea este noțiunea cheie pentru analiza dezvoltării artei teatrale și a artelor spectacolului în general. Putem considera prin urmare că ne aflăm în fața unui concept dual, pe de o parte specific unui domeniu specializat, pe de altă parte cu o mare deschidere metaforică și operațională în domenii variate, de la psihologie și sociologie la învățare și comunicare socială. […]

Puteți citi cartea în format electronic AICI

Descoperind Missing People

Imagine

Copcea Alexandra

Missing People este o producție realizată de Leeds Playhouse, în colaborare cu Kani Public Arts Center. Scris de Brad Birch, spectacolul urma să fie interpretat în această vară, înainte de a fi anulat din cauza pandemiei COVID-19. Din fericire pentru noi, o producție înregistrată a fost lansată pe YouTube, de către companiile colaboratoare, pentru a ne asigura divertismentul, până când vom afla despre posibilitatea vizionării unui spectacol live.

Natsumi Nanase, Susan Hingley, Ishia Bennison, Simon Darwen și Yutaka Oda în MISSING PEOPLE, New National Theatre, Tokyo și Leeds Playhouse, 2020. (Imagine: David Lindsay)

Această nouă piesă se concentrează pe o familie multiculturală care nu este la fel de obișnuită pe cât pare.

Sakiko, o japoneză, (interpretată de Susan Hingley) și logodnicul ei englez Dan (Simon Darwen) se îndreaptă spre Japonia, în orașul ei natal, Kani, pentru a-i întâlni pe părinții lui Sakiko, cu scopul de a-și organiza nunta. Cei doi sunt însoțiți de mama lui Dan, Linda (Ishina Bennison), ca să se asigure că totul merge bine între fiul ei și socrii și ca să ajute la planificare. La sosirea acestora nu se întâmplă nimic ieșit din comun, în afară de absența tatălui miresei, care este introdus mai târziu în piesă. Părinții lui Sakiko mențin o atitudine distantă față de fiica lor și refuză să abordeze anumite probleme nerezolvate din trecut, mai ales lipsa fratelui ei, care începe să ridice semne de întrebare. Tensiunile create transformă o simplă călătorie într-o misiune care are scopul de a scoate la iveală secretele familiei.

Yutaka Oda în MISSING PEOPLE, New National Theatre Tokyo și Leeds Playhouse, 2020. (Imagine: David Lindsay)

Principala atracție a producției este textul care reușește să echilibreze momentele de umor, intrigă și suspans pe parcursul celor două ore de rulare. Mesajul spectacolului are la bază incapacitatea noastră de a fi sinceri cu noi înșine și cu cei pe care îi iubim. Lipsa de onestitate este demonstrată din nou și din nou în momente care variază de la subtile (Sakiko îi cere lui Dan să nu spună nimănui că și-a pierdut slujba și Dan îi spune Lindei oricum), la momente mai profunde.

Susan Hingley și Natsumi Nanase în MISSING PEOPLE, New National Theatre Tokyo, 2020 (Imagine: David Lindsay)

Interpretarea actorilor își menține profesionalismul pe tot parcursul spectacolului, fiecare arătând diverse emoții conflictuale și diferite tensiuni, care ajută la amploarea dramatismului dintre scene. Nu se simte o diferență semnificativă în distribuția Missing People, dar Susan Hingley și Natsumi Nanase (mama lui Sakiko, Chiyo) dau dovadă de o prestație deosebită.

De-a lungul spectacolului, dialogul este captivant, indiferent de limba în care se comunică, și, deși, punerea în scenă nu are prea multe elemente, acestora nu li se duce lipsa. Scenele sunt suficient de explicite întrucât elementele de cadru nu sunt nevoite să aducă detalii piesei.

După cum probabil reiese și din ce am scris mai sus, mi-a plăcut spectacolul ☺️. Din nefericire se poate găsi doar în format video, dar datorită reacțiilor pozitive din partea publicului, cu siguranță se vor relua spectacolele în sălile teatru și vom avea parte de o interpretare live, pe care sper să o pot vedea cât mai curând.

Sakiko Nakamura – Susan Momoko Hingley

Dan Hughes – Simon Darwen

Linda – Ishia Bennison

Masaru Nakamura – Yutaka Oda

Chiyo Nakamura – Natsumi Nanase

Koji Saito și Genki – Hiroki Tanaka

Yasuko – Yuri Eikawa

Co-directori – Mark Rosenblatt și Nobuhiro Nishikawa

Dramaturg – Brad Birch

Scenografie – Rumi Matsui

Costume – Rie Nishihara

Lumini – Elliot Griggs

Sunet – Matt Padden

Mișcare – Sachi Kimura

Zorilor, scara C

Imagine

Manițiu Oana

Era sâmbătă, ultima sâmbătă din noiembrie. Frig și ploaie. Cristian era „back in town” cum ar începe anumiți iubitori de dramă, suspans și filme americane relatarea sublimului eveniment. Cristian s-a întors și cu toții trebuia să fim martori la surprinzătoarea sa revenire. 

Agitația începuse deja de miercuri seara, când vestea a început să circule prin nu prea discretul cartier. Joi deja se stabilise orarul: în intervalul 8-11, stimabilele doamne de la scara B se alăturau ansamblului de căutători de oferte – cele mai bune roșii pentru cel mai bun aperitiv. Pauză de cafea – 11-12.30, urmează sport, vremea și un nou episod din ținutele Doamnei Constantin de pe Lalelelor. 12.35 – întoarcerea la domicilii. De aici încep pregătirile. Aragazele fierb în extaz cele mai delicioase ciorbe, cuptorul coace fel de fel de plăcinte, geamurile deschise larg eliberează competiția în miresme – adversarul trebuie intimidat în toate modurile cu putință. Ora 17.30 – bârfele de după-amiază. Deja e noiembrie. Frig, ploaie, banca din fața scării versus gangul de la sârmele de rufe e un conflict ce nu mai prezintă interes, nu, acțiunea s-a mutat la căsuțele poștale. Doamnele încep defilarea – cine are plic, are pretext. În jurul orei 18, stimabilele entități se reîntorc la domiciliu și continuă pregătirile. Activitățile de seară – gustare, inventariat de ținute, serial, gustare, odihnă. 

Vineri atmosfera se încinge. Tot frig e, însă în afară de frunze și ceață, în aer plutește, desigur, tensiunea. Cristian se întoare în oraș. Doamnele își iau ultimele provizii. Cafelele sunt servite în solitudinea apartamentelor. Nu se fraternizează cu inamicul. Ora 14.43. Neinspirata doamnă Marinescu – soțul plecat în străinătate, nepoții parcă sunt nemâncați, zău vorbesc, Tincuța, fiica frumoasă, frumoasă! dar cuptorul??? Din secolul XVII… Neinspirată doamnă cuteză să invadeze teritoriul Zorilor, scara C, etaj 3, apartament 16. Atâta tupeu. Bătaie în ușă. Tensionată din fire, doamna tresare. Oala pe foc, cuțitul înfipt în zarzavat, mare crimă, mare groază, scapă cuțitul, doamna se taie. „Cristian s-a întors în oraș deja??? Ciorba pe foc. Hainele nepotrivite. Fotoliul în mijlocul casei. Sânge din degetul mâinii drepte – un dezastru. Galopând prin domiciliu, doamna răstoarnă oala. Oala se varsă, covorul – Adio! Doamna fuge, hainele stropite. Plasturi, plasturi, vai, ce debandadă! Repede, rimelul, fard turcoaz, fotoliul împins. Parfum, parfum, parfum – fotolii, perdele, ținută- ȚINUTA! Dulapul răsturnat, apoi închis ermetic, doamna este prezentabilă. Vai doamne, dar ciorba, CIORBA! Ciorba se prelingea distins pe sub ușa bucătăriei. În fuga dânsei, doamna alunecă- 

Sediul primiri urgențe: doamna Marinescu – ochi vânăt, încheietură ruptă. Așa îi trebuie pentru spaima pe care i-a cauzat-o doamnei. Dar doamna…doamna…Doamna – deget învelit în tifon, miere pe antebrațe împotriva arsurilor CIORBĂ BLESTEMATĂ!, glezna luxată. 

Era sâmbătă. Ultima sâmbătă din noiembrie. Cristian dă vestea – reținut la muncă. Dar de sărbători vine sigur!

Midnight show

Imagine

Manițiu Oana

I’ve recently met Apollo…How I loved the way he shined in those spotlights! What a liar he was, smiling coldly to us, poor mortal souls, up on that high pick…up line. “Pick me up at midnight, with no stars’’, I told him. And he brought me up there, in his world. My world! My stage, built in rage…and lack of love. Was I truly happy smiling next to this Art God? God… I was so stupid…ly in love with him. 

I’ve recently met Apollo and I became addicted to his light-blue eyes. Skies, millions of skies, clouds, stars, or better, scars, shining over the sea. He was there, you see, he was the light of the day, the color of the sunset, the sound of people clapping their cold hands after a show. Claps? No, just waves of memories, meeting the shore. I was sure I was haunted by a living ghost. A pretty handsome one, I have to say and pray for you to keep your eyes, hearts, your minds open. To keep your head up. Don’t fall. The slope is steeper than you thought. I thought he was a keeper. That’s the reason I got lost in his world, my world. A world I hadn’t seen him turning into the sharp shape of his immortal heart.

I’ve recently met Apollo. He sang my heartbeat, smiled and left for right place, leaving me in that wrong world, his world, my world. I had to stand there, in front of them, all by myself. I had to smile, to pretend I was tall, but no… I was just a little raindrop, coming from an unknown cloud. Crowd. They were singing his name, my name, they were happy. They were light, I was a creepy bit of darkness, night, torn apart, departure, flight, he left, I stayed and smiled. Thank you for your sunset, though. At least I saw your light one last time… My future? Night. Forever. Departure. Flight to unknown faces. No traces. No coming back, just time, a simple sand glass on the Moon. Shine. That’s what he said. Shine as if the sun will never come back. After a cup of desert, dreams, I shined. Again. And again. And again. Night? Yes. But one full of stars. I was, I am one of them. No scar left. 

Now raise your heads up. Turn that sand glass, the end is just the beginning looked from underneath the sea, the sky, infinite blue, either way. Sand? Desert? No, they’re only stars. Pieces of time. No matter how hard it seems, look up, you see? Right there? Not very far away some –

I’ve recently met Apollo. He was back then a lonely actor. Coldly waiting… for another star.

Atelier de scriere creativă

Imagine


Drd. Bianca Trifan


Rezumat: Utilizarea exercițiilor de scriere creativă și a jocurilor teatrale în educație poate fi privită ca o alternativă la educația „tradițională”, oferind răspunsuri la provocările culturale postmoderne. Aceste exerciții și jocuri teatrale țintesc către o cunoaștere conceptuală mai profundă și către o dezvoltare a abilităților și capacităților tinerilor (dezvoltarea abilităților de lucru în echipă, dezvoltarea comunicării, dezvoltarea imaginației și creativității, dezvoltarea capacității de concentrare, dezvoltarea capacității de sinteză, dezvoltarea gândirii critice, dezvoltarea spontaneității). În acest articol voi prezenta cele două ateliere (atelierul de scriere creativă Dezvoltarea creativității de grup prin dramaturgie colaborativă și atelierul de dramaturgie Rescriere sau adaptare pentru tineri a textelor clasice) susținute în cadrul proiectului TURBOPRO – școala intensivă de teatru pentru adolescenți, organizat de Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC) „I.L. Caragiale”, din București, în colaborare cu ARCUB.

Afiș TURBOPRO. Sursă foto


Cuvinte cheie: rescriere și adaptare, improvizație, alternativă în predare, TIE, DIE


Introducere


În construcția atelierelor am aplicat teorii preluate din devising theatre, din Theatre In Education (TIE) și din Drama In Education (DIE). Din devising theatre am preluat lucrul în echipă, iar din TIE și DIE, învățarea experiențială. Deși, atât TIE, cât și DIE au ca obiectiv arta dramatică și pedagogia, în timp, DIE a fost redusă la o formă limitată de „joc de roluri”, iar TIE a fost redusă la un spectacol pentru un public numeros. Ambele abordări, însă, au în centru elevul care învață cu ajutorul unui context teatral, prin experiențele proprii, punându-și și răspunzând la întrebări.

În definiție, termenul de devise înseamnă a inventa un plan, un sistem, obiect etc., de obicei utilizând imaginația într-un mod inteligent: „devise = to invent a plan, system, object etc., usually cleverly using your imagination.”1 În cadrul atelierelor am aplicat utilizarea imaginației de grup prin ajutorul exercițiilor de improvizație și de rescriere a unor texte clasice. „Improvizația este o acțiune nescrisă, nerepetată, spontană ca răspuns a unei direcții a unui lider, incluzând, de obicei, detalii despre cine este, unde este și ce face acolo.” (“Improvisation is an unscripted, unrehearsed, spontaneous set of actions in response to minimal directions from a leader, usually including statements of whom one is, where one is, and what one is doing there.”)2

Totodată, în cadrul exercițiilor, elevii au participat la numeroase activități având duble „intenții”: „intenția” de a experimenta și „intenția” de a arăta. „Când copiii se prefac, când se joacă de unii singuri, își folosesc în mare parte de propria experiență. Au un «contract» de a crea ficțiune; ei sunt și agenți la fel de mult pe cât sunt și destinatarii experienței.” (“When children are in make-believe, playing on their own, they are the most part using an experiential mode. They have ‘contracted’ to make fiction; they are agents as well as recipients of the experience.”)3


Înainte de a prezenta structura atelierelor și exercițiile folosite, voi explica următorii termeni utilizați în construcția acestora: personaj, timp teatral, spațiu teatral, conflict, fir narativ. Personajul, în cadrul exercițiilor, reprezintă o altă identitate (construit după o serie de caracteristici date), având ca scop utilizarea sa în exercițiile de improvizație. Timpul teatral și spațiul teatral reprezintă ramele exercițiilor de improvizație. Cu ajutorul imaginației, elevii creează un mediu de acțiune și dezvoltare al personajelor-identitate. Conflictul reprezintă acțiunea, iar acțiunea înseamnă mișcare. Dar acțiunea nu poate rezulta din ea însăși. Fiecare acțiune generează o alta, este un lanț în care fiecare verigă este importantă (principiul cauză-efect). Firul narativ reprezintă povestea pe care elevii vor să o transmită, să o arate. Astfel, povestea în cadrul exercițiilor trebuie să aibă un început, un mijloc și un sfârșit, cu o dezvoltare clară și simplă a acțiunii.


Prezentarea atelierelor

  1. Atelierul de scriere creativă Dezvoltarea creativității de grup prin dramaturgie colaborativă (durata atelierului: 3 ore)

Exerciții utilizate:


Exerciții de cunoaștere: Scrie 10 lucruri despre tine, dicteu automat și citirea cu voce tare a acestora. – 30 de minute
Obiective: Cunoașterea grupului și crearea unei atmosfere prietenoase de lucru.


Exerciții de improvizație:
a) Crearea unui personaj pornind de la următoarele întrebări: ce vârstă are?, cum arată?, are defecte?/semne distinctive?, cum se înțelege cu părinții, dar cu prietenii?, ce îi place să facă?, are complexe, obsesii, inhibiții, superstiții, fobii?, ce talent are? – 20 minute
b) Pătratul: Un pătrat format din patru elevi, se joacă câte o scenetă pe fiecare latură a pătratului prin rotație. Prima latură: cei doi elevi își aleg personajul/identitatea, iar restul trupei le alege timpul și locul. Latura a doua: cei doi elevi își aleg timpul, iar restul trupei le alege locul și personajele. Latura a treia: cei doi elevi își aleg locul, iar restul trupei le alege timpul și personajele/identitatea. Latura a patra: restul trupei alege timpul, locul și personajele. – 15 minute

This image has an empty alt attribute; its file name is capture.png


c) Schimbarea conflictului: Doi elevi aleg să improvizeze o scenă pe orice temă vor și aleg un conflict. La un moment dat, un alt elev va bate din palme și va intra în joc cu un alt conflict și o altă poveste. Se repetă același joc până când ajung la ultima scenă în care sunt toți din grupă jucând o scenă. Când sunt toți, încep să rezolve conflictele. Cu cât se rezolvă conflictul, cel care a propus să conflictul iese. Se repetă același joc până când se revine la prima poveste. – 15 minute
Obiective: Dezvoltarea imaginației și creativității; dezvoltarea lucrului în echipă; înțelegerea
termenilor cheie teatrali: personaj, spațiu teatral, timp teatral, conflict; înțelegerea legăturii de interdependență dintre personaj – conflict – spațiu și timp.


Exerciții de scriere creativă colaborativă: Adolescenții sunt împărțiți în grupe de 3 sau 5 oameni. Vor crea o linie a poveștii a personajelor pe care le-au scris la început (15 minute). Apoi au la dispoziție 15 minute să scrie un scurt dialog pentru poveste. Pornind de la acest dialog vor improviza pe situația aleasă (35 de min). După improvizație, încercăm să rescriem dialogul cu mai multe detalii și didascalii (ce au făcut pe scenă) (35 de min).
Posibilități: dacă cineva din echipă nu vrea să improvizeze, poate fi cel/cea care scrie în timp ce improvizează; dacă vor, pot opri improvizația într-un punct pentru a lua notițe.
Obiective: Dezvoltarea lucrului în echipă; dezvoltarea comunicării; dezvoltarea imaginației și a creativității; dezvoltarea capacității de concentrare, dezvoltarea spontaneității; dezvoltarea capacității de sinteză.

  1. Atelierul de dramaturgie Rescriere sau adaptare pentru tineri a textelor clasice (durata atelierului: 2 ore)

Rescrierea și adaptarea la un alt gen, la alegere (spre exemplu: horror, Science Fiction, fantasy etc.), a unor momente și schițe ale lui I.L. Caragiale („Un pedagog de școală nouă”,
„Bacalaureat”, „La Moși”, „High-life” , „Vizită”).

Desfășurarea atelierului: Elevii au fost împărțiți în echipe. Fiecare echipă a primit unul dintre textele enumerate mai sus. Au avut la dispoziție 20 de minute pentru a citi și a scoate ideile principale ale textului sau ceea ce li s-a părut interesant. În următoarele 30 de minute, am lucrat cu fiecare echipă ajutându-i să găsească elementele cheie ale poveștilor pentru a putea rescrie textele. Astfel, elevii au identificat: cine sunt personajele principale, care le sunt trăsăturile definitorii, care este firul narativ al poveștii ce poate fi adaptat unui alt gen, care este mesajul principal al textului, care sunt trăsăturile genului ales și care sunt elementele cheie de adaptare ale textului primit la genul ales. Echipele au avut la dispoziție 50 de minute pentru a retranscrie textele, după care, în ultimele 20 de minute au citit cu voce tare ceea ce au scris și restul participanților au trebuit să ghicească genul la care au adaptat textul.


Obiective: Dezvoltarea lucrului în echipă; dezvoltarea imaginației și a creativității; dezvoltarea gândirii critice și analitice; dezvoltarea capacității de sinteză.

Exemple ale textelor scrise de participanți


„La Moși” – genul: crimă


Tramvaie albe, taxiuri galbene, autobuze portocalii, mașini, biciclete și multă lume pe jos. Pe cât de multe străzi, pe atât de multă lume – un peisaj tipic citadin. E oră de vârf și e atât de aglomerat încât două picături de apă în ocean s-ar găsi mai ușor decât două cunoștințe pe stradă. Așadar, doamna Georgescu, soția domnului Mitică și doamna Petrescu, soția lui Guță de la Minister, împreună cu domnișoara Lucsița – cunoscută drept ,,avocata diavolului”- își dau întâlnire la berăria din centrul orașului la ora 6.


Însă aceasta puțin știe că toți acești oameni, presupuși prieteni, împreună cu tot bulucul de indivizi, o vânează ca pe un biet animal la ananghie- 50.000 de euro pe capul domnișoarei
Lucsița: cine reușește să o omoare se îmbogățește. Le-au ajuns nedreptățile zilnice comise de aceasta.


Lucsița, ca de obicei, călătorește cu tramvaiul. Odată ce pășește înăuntru, toți ochii sunt
ațintiți asupra ei.


Primul plan ar fi să o sufoce. Așa că înghesuiala este chiar prielnică. Oamenii din față, spate și lateral se împing cu toată forța cu scopul de o seca de aer. Fața ei se înroșește din ce în ce mai tare, iar atunci când speranța este mult mai puternică, Lucsița începe să dea coate și
se duce spre ieșire. Tramvaiul este în stație, iar când vrea să coboare, autoturismul pornește. Poate că ar fi căzut și și-ar fi rupt gâtul în momentul când s-a dezechilibrat, conform planului șoferului, dacă nu se prindea de un biet călător din refugiu.


Din păcate, acum toate tramvaiele trec pe lângă ea și nu vor să mai oprească. Se face târziu când are norocul ca un șofer să nu o mai ignore și să oprească. Norocul face că el nu o recunoaște.


În stațiile rămase, călătorește fără peripeții și într-un final la 6:06 ajunge. Este lihnită. După un drum de aproape o oră, localul strălucește parcă angelic. Timpul să se hrănească. Se salută cu doamnele ce o așteptau fără să detecteze răutatea din spatele zâmbetelor false. Ele îi fac un semnal prestabilit ospătarului care le aduce mâncarea. Două porții normale și una otrăvită.


Începe domnișoara Lucsița să înfulece bucatele din fața sa și începe să amețească. Se împiedică și cade chiar în capcana pusă în spatele ei la 3 m sub pământ. Se lovește la cap, ceea ce o face să vadă din ce în ce mai neclar, dar multitudinea de șerpi veninoși nu poate trece nevăzută. Mușcată din toate părțile, se bălăngăne dintr-o parte în alta în încercarea de a fugi, dar ajunge chiar în gheara lupului. Sau mai exact în mâinile soților doamnelor Georgescu și Petrescu care o împung cu cuțit și o învelesc în benzină la care adaugă un chibrit ca artificiu. Și acum privesc ultima suflare exprimată printr-un strigăt ascuțit al cadavrului care arde în flăcări înalte ce oglindesc clișeic porecla sa: Avocata Diavolului.

,,Bacalaureat” – genul: fantasy


Pe tărâmul din Elfior a început un război crunt. Armatele orcilor invadau pe zi ce trece mai mult orașele elfilor. Războinicii elfi nu erau așa de pricepuți la sabie, așa că armatele lor erau numeroase cu arcași. Nici nu începuseră de mult lupta și elfii mureau pe capete. Situația devenea tragică, iar Pablito, înțeleptul și vrăjitorul satului a început să își pună întrebări legat de abilitățile arcașilor. Acesta s-a dus la profesorul-maestru- arcaș Profelf să îl întrebe de ce trupele acestuia nu sunt bine pregătite și pierd lupta.


−Profesore-maestru-arcaș Profelf, de ce arcașii noștri nu sunt bine instruiți și mor în luptă din cauza aceasta? Zise Pablito dezamăgit.
Profesorul (enervat de întrebare): Din cauza fiului dumneavoastră care trage toată echipa în jos, pentru că nu este în stare să tragă cu arcul!
Pablito (și mai nervos): Dar fiul meu a câștigat Campionatele Naționale, cum se poate să nu fie trecut?
Profesorul (extenuat și viclean spune): Sincer, nu-mi place deloc de fiul dumneavoastră. De ce? Pentru că este mai talentat decât mine și nu suport asta. De aceea nu l-am trecut și am puterea să fac asta!
Pablito (ieșit din minți): Poftim? Păi ați putea risca să pierdeți războiul!
Pablito se duce acasă nervos la mama lui Pablito Jr.
Pablito (nervos): Valeria, știi ce mi-au auzit mie urechile astăzi?
Valeria (încercând să-și liniștească soțul): Liniștește-te, spune-mi ce s-a întâmplat.
Pablito îi povestește cele întâmplate.
Valeria: Poftim?


Valeria fiind sigură că s-a produs o fraudă, se duce la Suspectoratul Elfiorului, dându-l în gât pe profesorul Profelf. Acesta este dat afară cu foarte puține probleme, iar Pablito Jr. este trecut, ajungând general arcaș în armata Elfior, ajutându-și tărâmul să câștige războiul.


„Un pedagog de școală nouă” – genul: Science Fiction


Nr. 128, distinsul nostru Y absolut, și-a început cariera printr-o memorabilă conferință antologică.
După analiza nr. 128, conferința antologică îi va decide calificativul intergalactic. Trebuie în prealabil să menționăm că nr. 128 are o eroare, când se enervează, vorbește polichinestezie, o limbă demult pierdută pe care doar el o știe.


„Onorată prezență,
Aparatul nr. 128 are o eroare interoculară, cerebral aneolitică pentru care ar trebui să fie închis, dar propun să îi facem un test în urma căruia să vedem dacă este capabil să funcționeze la un birou X absolut. Nr.128 o să fie testat de un model Harlex.”


Iată rezultatul acestor teste:
Harlex: Bine ai venit Nr. 128. Ce sunt algoritmii termofluxiari de bază?
Nr. 128: Algoritmii termofluxiari de bază sunt reprezentați de o vastă categorie din știința analizei charlie bravo, pe scurt CB.
Harlex: Felicitări modelule Nr. 128! Acum spune cum se divid pentagramele între ele?
Nr. 128: Cu ajutorul unei formule constând în clornaxină.
Harlex: Uite că ai avut o eroare, clornaxina se folosește la un sistem foretic, pentru divizarea pentagramelor ai nevoie de o formulă eflagelată.


În urma testului, prin care au votat 5 din 7 absoluți, s-a decis upgradarea nr. 128 la
modulul absolut.

Note

1.Cambridge Advanced Learner’s Dictionary, Third Edition, Cambridge University Press, Cambridge, 2008, p. 386.

2. J. Robert Landy, Handbook of Educational Drama and Theatre, Greenwood Press, Londra, 1982, pp. 5-6.

3. Tony Jackson (coord.), New perspectives on Theatre In Education, Routledge Press, Londra, 1993, pp. 40-41.

Referințe

  • Cambridge Advanced Learner’s Dictionary, Third Edition, Cambridge University Press, Cambridge, 2008
  • Caragiale, Ion Luca, Momente, Schițe, Teatru, Nuvele, Editura Steaua Nordului, Constanța, 2008
  • Heddon, Deirdre & Milling, Jane, Devising Performance, Palgrave Macmillan Press, Basingstoke, 2006
  • Hornbrook, David, Education and Dramatic Art, Second Edition, Routledge Press, Londra, 2002
  • Jackson, Tony (coord.), New perspectives on Theatre In Education, Routledge Press, Londra, 1993
  • Lajos, Egri, The art of dramatic writing, Simon & Schuster, New York, 1960
  • Landy, J. Robert, Handbook of Educational Drama and Theatre, Greenwood Press, Londra, 1982
  • Nicholson, Helen (coord.), Teaching Drama 11-18, Continuum Press, Londra, 2000
  • Odey, Allison, Devising theatre – a practical and theoretical handbook, Routledge Press, Londra, 1994
  • Paulus, B. Paul.; Nijstad, A. Bernard (coord.), Group Creativity: Innovation Through Collaboration, Oxford University Press, Oxford, 2003
  • Schonmann, Shifra (coord.), Key Concepts in Theatre/ Drama Education, Sense Publisher, Rotterdam, 2011
  • Wooster, Roger, Contemporary Theatre in Education, intellect Press, Bristol, 2007

Articole online

Acest articol este preluat din revista Caietele Pedagogiei Teatrale, Nr.2/ 12.2018, Vol. 1 ISS.2 (2) 2018, UNATC PRESS

Cătălina Bălălău – un licean umanist amestecat printre realiști

Imagine

Ionescu Ștefania

Interviu cu actrița Cătălina Bălălău

Cătălina Bălălău. Sursă foto

Cătălina Bălălău este o piteșteancă, actriță la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț. Parcursul ei în lumea actoriei este complex și interesant. Dezamăgită de eșecul admiterii la UNATC, a aflat și intrat la o facultate privată de teatru din capitală, unde a studiat primii doi ani. Cu mult entuziasm, s-a întors apoi la UNATC, unde a fost admisă pe primul loc. A absolvit aici cei trei ani de facultate și doi de master.

Spune despre sine că nu a simțit o chemare spre actorie, deși era o mare consumatoare de artă în liceu. Mai degrabă, nevoia de a evolua și de a părăsi orașul natal, Pitești, îmbinate cu sugestia unui om din domeniu au îndreptat-o către teatru. Deși în liceu a urmat un profil real, ea s-a lăsat dusă de valul intens și puternic al artei, „făcând liste și orare bine-organizate”.

Cătălina Bălălău. Sursă foto

Ce faci în timpul liber? Ai vreun hobby?

„Torturez” pensule, sunt pasionată de pictură și desen. Inițial, voiam să dau la un liceu de arte; soră-mea a absolvit facultatea de grafică și mă ajută destul de mult. Abia aștept să pot începe niște cursuri fizice de pictură. Artele plastice sunt doar o pasiune, nu am un alt scop în asta.

Îmi mai place și să mă plimb, să merg mult pe jos. Simt că asta mă ajută să mă calmez. Vagabondez, merg fără țintă, nu am un plan, uneori ajung prin pădure.

Am încercat o singură dată să schiez și mi se pare foarte greu.

Și tu și sora ta faceți artă. Există rădăcini în familie?

Nu chiar. Deși… Mama are o înclinație către asta, a iubit tot timpul muzica clasică; ea ne lua cărți de pictură. Coase, desenează. Tata face meșteșuguri, recondiționează diferite obiecte din lemn. La amândoi, totul e din pasiune. Dar, dacă stai să te gândești, da, familia are o oarecare înclinație către artă, cu toate că nu m-am gândit niciodată mult la asta.

Ce activități extrașcolare aveai în liceu, pe lângă pictură?

Citeam foarte mult în liceu. Am și lucrat două veri într-o librărie și atunci am avut ocazia să descopăr și mai multe titluri. În orele moarte, citeam, iar patronul îmi aducea zilnic cele mai noi cărți, pe care mi le rezuma. Cred că asta m-a ajutat să descopăr literatura, ceea ce a fost un plus major.

Citeam și la ore. Țin minte că, într-o oră de biologie, stăteam cu cartea sub bancă și am început să simt cum liniștea creștea și parcă atmosfera devenea apăsătoare. Toată clasa se uita la mine, iar profesoară stătea nemișcată în spatele meu. N-aveau cum să se supere, dar mă rugau să fiu atentă.

Nu eram fana distracției, dar ieșeam cu prietenii în natură, citeam și mă plimbam. Și am cam rămas aceeași.

Ai făcut un profil real în liceu?

Da. Am fost pe mate-info, intensiv franceză. Orele de franceză îmi plăceau cel mai mult. Deși am absolvit cu o medie mare, nu suportam matematica, fizica, informatica. Nu știu cum am supraviețuit.

Îmi aduc aminte că m-am întâlnit acum câțiva ani la Piatra Neamț cu o prietenă și ne-am dat seama că habar n-aveam să mai facem integrale. În seara aia, am stat câteva ore să ne readucem aminte.

Sunt destul de organizată, dar nu pun asta pe seama profilului din liceu, mereu făceam liste și orare, pentru a-mi structura timpul.

Când ți-ai dat seama că vrei să faci teatru?

Teatrul nu a fost ceva intenționat. La 18 ani, habar nu aveam ce vreau să fac. Mi se pare, sincer, că la vârsta aia e cam devreme să fii decis. Mergeam la diferite cursuri la Școala Populară de Arte din Pitești și am nimerit, la un moment dat, și la unul de modeling. Acolo, mi-a spus un fotograf (la bază actor) că aș putea să fac teatru foarte bine. Nu țin minte dacă deja făceam cursuri de actorie, dar oricum nu mă gândeam așa departe, pentru că eram mai retrasă.

Actoria a fost singura idee care mi se părea bună, mai ales pentru că mă gândeam că o să am mult de citit, iar asta-mi plăcea. Și de atunci am tot continuat cu încercarea asta, am mers înainte. Tot ce era sigur e că voiam să fac ceva în domeniul artei (iubeam pictorii, scriitorii), dar nu mă vedeam artist, era un piedestal venerabil și de meritat pentru mine. Părinții m-au lăsat să fac orice voiam.

Cătălina Bălălău (stânga) și Maria Teodora Filip (dreapta), în spectacolul Staipelochian. Sursă foto

Dacă nu exista teatrul, ce crezi că ai fi făcut?

Pe atunci, habar n-aveam ce e teatrul, nu urmărisem prea multe spectacole, nu citisem prea mult teatru, am dat mai mult din noroc. Eu n-am intrat din prima la UNATC, am avut o admitere proastă și am prins doar un loc cu o taxă pe care nu mi-o permiteam. Îmi depusesem dosarul și la facultatea de traduceri din Pitești, singura variantă de rezervă. 

Totuși, după pasul strâmb de la UNATC, m-am întâlnit cu o prietenă în gang, lângă facultate, care mi-a zis că pot da la privat. N-aveam idee că există facultate privată de teatru… M-am dus acasă foarte tristă. Stăteam în pat când a venit tata la mine și mi-a zis: „Hai, că mergem la Spiru să dai admiterea” (Univ. „Spiru Haret” din București). Acolo am intrat, cred, pentru că eram destul de degajată, după ce aflasem că nu intrasem la UNATC și mă gândeam că o să rămân toată viața în Pitești.

Ce diferențe ai sesizat între sistemul privat și cel public?

Era mult mai ușor, financiar vorbind, la privat. La stat, era extrem de scump locul cu taxă. Însă plusul la sistemul public era, ne spuneau și profesorii, că puteai să-ți faci legături, să te faci vizibil, ca, mai târziu, să-ți poți găsi de lucru. La privat, trebuia să te zbați mai mult. Dar asta nu e o regulă.

Cât timp eram la privat, am lucrat cu un profesor la Palatul Copiilor din București și atunci pot spune că am pus bazele care m-au ajutat pentru a doua admitere și, de fapt, cele care au fost de folos pentru toată cariera mea. Lucram fără presiune.

Ce aspect a fost o provocare în facultate?

Când am intrat la facultate, am avut un șoc legat de timp. Dintr-odată nu mai puteam să ajung acasă, în Pitești, la nicio ocazie specială, iar asta mă seca puțin. Suprapus, a fost și șocul independenței, nu cunoșteam aproape pe nimeni. Norocul meu a fost fata din gang, singura pe care o știam în București și care m-a ajutat să mai cunosc lume.

Am fost fascinată să aflu câte teatre sunt în București!

Cătătlina Bălălău, în Ondine, spectacolul de licență coordonat de Cristina Briciu. Sursă foto

Cum ai ajuns la Piatra-Neamț?

Am ajuns pe același val pe care am pornit din liceu. În al doilea an de master, am văzut un anunț al concursului de angajare la teatrul de acolo. Nu știam nimic despre oraș și nu eram sigură dacă să mă duc sau nu. Și până la urmă, m-am dus, fără să fi avut bilet de tren, la limită de timp, la câteva ore după un spectacol. Am aflat că un prieten merge cu același tren și am fugit la gară. Textul l-am învățat pe drum.

Și am ajuns foarte devreme la teatru, unde am dormit pe scenă, pe fân, până am fost treziți. Și pur și simplu am dat proba.

Când m-am întors la București și am fost anunțată că am intrat la Piatra-Neamț, stăteam în pat. Pentru mine, a avea un pat cumpărat din banii proprii însemna să fii adult și eram oarecum dezamăgită că iar trebuie să renunț la patul meu. Era cea mai mare bucurie să stau în vârful patului, să citesc și să beau o bere

A fost alegerea bună că am plecat la Piatra. Mi se potrivesc oamenii de aici, orașul, munții.

Cătălina Bălălău în Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine, regizat de Radu Afrim. Sursă foto

Ce ne poți spune despre spectacolul „98% decizia corectă”?

Eram flămândă să muncesc, să joc, părea că viața revine la normal. Pe lângă întâlnirea colegilor, un moment special a fost întâlnirea cu Elena (Elena Morar – regizorul spectacolului). Cu ea am reușit să am o conexiune mai profundă, „a săpat” mai mult decât o fac alți oameni, deși nu mai lucrasem înainte împreună. A fost destul de greu să repetăm, trebuia să respectăm toate restricțiile. Totuși, am fost fericiți că puteam face ceva ce înainte era o normalitate: să ne vedem cu actorii, cu echipa, să repetăm, să jucăm.

Cătălina Bălălău și Paul Ovidiu Cosovanu în 98% decizia corectă, regizat de Elena Morar. Sursă foto

O cronică a spectacolului găsiți și pe blogul nostru.

Personajul Iza: construcție și esență.

Știi? Mă gândeam ce presiune e să fii elevul-model, elevul-exemplu, pentru că și eu am fost elevul acela și asta vine cumva la pachet cu furie. Nu e ușor să fii mereu luat ca exemplu, să nu pășești niciodată strâmb. La momentul ăla, Iza trecea și printr-o transformare. Deși sună ca un clișeu, e un lucru greu să fii în acea postură, să încerci tot timpul să le faci pe plac tuturor… Erau multe aspecte negative în viața Izei și asta ne-a pus oarecum pe gânduri pe mine și pe Elena. Analizam cum funcționează familiile sau cum nu funcționează, cum sunt relațiile cu prietenii, cum mediul școlar nu este chiar mereu de ajutor și ce este, până la urmă, greșit la societate, în raport cu un copil care trece prin ce trece Iza. Izei îi lipsea confortul psihic mai mult decât orice.

Reacția față de spectacol a fost destul de dură din partea unora. Care crezi că a fost factorul determinant al acesteia?

Ceea ce n-am înțeles în legătură cu ura revărsată e că nu avea nicio legătură cu spectacolul în sine. A fost ca o reanaliză a societății. M-au șocat cei care refuzau să-l urmărească, chiar dacă nu știau mare lucru despre el, doar pentru că atinge niște subiecte pe care mulți le evită. Nu mi se pare că este atitudinea unui adult. Pe de altă parte, m-a bucurat feedback-ul celeilalte părți a spectatorilor, care ne-au felicitat pentru construcția momentelor și conturarea mesajului.

Provocare: cum te-ai descrie în trei cuvinte?

Hmmmm, bunica îmi spune boțogașă. Alte două nu mai găsesc… Sunt un om care nu se poate descrie doar în trei cuvinte. 

Ce sfat ai da adolescenților, liceenilor?

Să îndrăznească, să încerce orice le place. Să întrebe orice le stârnește curiozitate și să nu le fie frică; să-și satisfacă orice curiozitate, pentru că așa pot obține lucruri mari.

21 Chump Street

Imagine

Dube Victoria Uma

21 Chump Street, cover-ul original. Sursa foto

Musicalul scurt 21 Chump Street (14 minute) abordează un subiect dificil: ,,Ce ar face un om pentru dragoste”. După cum se precizează și la începutul piesei, musicalul se bazează pe o poveste adevărată. În SUA s-au depus plângeri în legătură cu droguri vândute la unele licee, polițiști tineri fiind trimiși sub acoperire să se ocupe de situație. Întâmplarea tragică se petrece la una dintre aceste școli și este transformată într-un musical. 

Muzica,versurile și textul sunt scrise de unicul Lin-Manuel Miranda, cunoscut pentru crearea musicalurilor In the Heights, Bring It On the Musical și Hamilton.

Lin-Manuel Miranda. Sursa foto

Titlul piesei este împrumutat de la serialul din 1987 21 Jump Street în care era vorba despre agenți care voiau să deconspire oameni care aveau ca țintă elevii școlii.

21 Jump Street, cover-ul serialului. Susa foto

Un alt aspect interesant, prin intermediul căruia au fost înțelese părți ale poveștii, este acela al prezenței unor interviuri. Cu ajutorul interviului lui Naomi am aflat că aceasta era o polițistă.

Mesajul textului este să fim conștienți de ceea ce facem și să ne asumăm deciziile pe care le luăm.

Așadar, în musical este vorba despre un licean de 18 ani, Justin Laboy, care se îndrăgostește de Naomi, o polițistă sub acoperire de 25 de ani. Acesta se tot întreabă ce trebuie să facă și cine trebuie să fie pentru ca Naomi să se îndrăgostească de el (What the Heck I Gotta Do?). Aceasta îl respinge și nu îi răspunde la întrebarea pe care i-o pune băiatul în repetate rânduri. Naomi confirmă naratorului Justin a invitat-o la banchet dar, contrar zvonurilor, ea își găsește scuze pentru a nu participa. De asemenea, naratorul dezvăluie adevărul din spatele lui Naomi, acesta nefiind nici măcar numele ei adevărat. Polițista îl întreabă pe Justin dacă fumează sau dacă are droguri. El îi spune că nu, dar că îi va face rost de marijuana dacă va merge cu el la banchet. Naomi îi spune naratorului că motivul misiunii este de a face lumea mai sigură și pentru a învăța copiii că tot ceea ce fac are o consecință (One School). Justin își sună un verișor care, la rândul lui, sună un alt verișor și așa mai departe până când cineva îi face rost lui Justin de marijuana (Cousin). Justin se întâlnește după câteva zile cu Naomi pentru a-i da iarba. Ea insistă să-l plătească, știind că acesta este singurul mod prin care poate justifica acțiunea criminală a băiatului (The Money). Acesta încearcă să-i explice că drogurile sunt pentru ea și că nu are nevoie de bani. El o sărută și din nefericire banii sunt împinși în mâna lui. Justin este arestat, primind o săptămână în pușcărie și 3 ani probațiune, intrarea la universitate nemaifiind posibilă pentru el. Naomi îi explică naratorului efectele drogurilor asupra familiei, declarând că ea face lucrul corect și că ar fi vrut ca cineva să fi făcut asta pentru ea când era la școală. Ea recunoaște ca nu-l va uita niciodată pe Justin. Cât timp băiatul își îndeplinește timpul în pușcărie naratorul îl întreabă ce i-ar zice lui Naomi. Acesta spune că ar întreba-o: ,,What the heck did you do? (Ce naiba ai făcut?)” (Epilogue)

Anthony Ramos (Justin) și Lin-Manuel Miranda (Naratorul) în 21 Chump Street. Sursa foto

Așadar, deși musicalul este în engleza, merită urmărit. Actorii cu adevărat talentați reușesc foarte bine să transmită fiecare emoție prin replicile lor și să interpreteze versurile într-un mod perfect.

Distribuția:

Membrii distribuției musicalului 21 Chump Street. Sursa foto

Naratorul – Manuel Miranda

Justin Laboy – Athony Ramos

Naomi Rodriguez Lindsay Mendez

Tevi, Verișorul 1, Băiatul – Alex Boniello

Derek, Verișorul 2, Avocatul – Gerard Canonico

Andrew, Verișorul 3, Polițistul – Antwaun Holley

Aici puteți viziona online musicalul 21 Chump Street:

Pygmalion & My Fair Lady

Imagine

Moș Theodor Alexandru

Autorul

     George Bernard Shaw (n. 26.7.1856, Dublin, Irlanda – d. 02.11.1950, Ayot St. Lawrence, Hertfordshire, Anglia) a fost un dramaturg și critic irlandez, ale cărui opere l-au plasat alături de Shakespeare.  După ce s-a mutat la Londra în 1876, a lucrat câțiva ani ca critic muzical și de artă.

George Bernard Shaw. Sursa foto

     A scris cărți și cronici teatrale și a fost membru activ al Societății Fabiene, din orientare socialistă. În prima sa piesă, „Casele văduvilor” (Widowers Houses, 1892), a pus accentul mai degrabă pe probleme de ordin social și economic decât pe povești de dragoste, adoptând tonul comediei ironice care îi va caracteriza întreaga operă. Și-a descris primele piese ca „neplăcute“ deoarece îl obligau pe spectator să se confrunte cu niște probleme dezagreabile. Printre creațiile sale se numără „Profesiunea doamnei Warren” (Mrs. Warrens Profession, 1893), care abordează tema prostituției și a cărei punere în scenă a fost interzisă până în 1902. Ulterior a scris patru piese „plăcute“, printre care comediile „Armele și omul” (Arms and the Man, 1894) și „Candida” (1895). Următoarele sale piese au fost „Cezar și Cleopatra” (1899) și „Om și supraom” (Man and Superman, 1905). A folosit comedia rafinată pentru a exploata metehnele societății în „Maiorul Barbara” (Major Barbara, 1905), „Dilema doctorului” (The Doctor’s Dilemma, 1911) și „Pygmalion”, magnum opus al acestuia (1913). 

     Celelalte scrieri și discursuri au contribuit la perceperea sa ca o figură publică controversată, de-a lungul unei mari perioade a vieții lui. I s-a decernat Premiul Nobel în 1925.

Elemente contextuale

Opera Pygmalion a fost finalizată în anul 1912, urmând ca debutul acesteia să aibă loc pe data de 16 octombrie 1913, la Teatrul Hofburg din Viena. Se prezintă drept o comedie romantică în cinci acte, observându-se, de asemenea, elemente de critică în raport cu aspecte sociale semnificative pentru începutul secolului al XX-lea, precum diferența de educație între clase și prejudecata acordată membrilor acestora.

Detaliu aparținând unui afiș inițial, ce o prezintă pe actrița Patrick Campbell în rolul Elizei Doolittle. Sursa foto

     Există un număr relativ mare de portretizări a creației lui Shaw, printre acestea numărându-se cele două interpretări cinematografice notorii „Pygmalion”(1938) și „My fair lady” (1964), cu actrița Audrey Hepburn în rol principal. Distincte premii au fost decernate acestora, iar nominalizările au fost abundente.

Afiș pentru filmul ,,Pygmalion” din 1938, cu Leslie Howard și Wendy Hiller în rolurile principale. Sursa foto
Afiș pentru filmul ,,My fair lady” 1964, cu Audrey Hepburn drept Eliza și Rex Harrison în rolul lui Henry. Sursa foto

     Precum reiese din titlu, opera este o interpretare modernă a mitului cu același nume. În a zecea carte a Metamorfozelor, poetul roman Ovidiu prezintă povestea lui Pygmalion, un sculptor cipriot, ce în urma observării actelor de prostituție  a Propoetidelor a declarat că „nu prezintă un interes pentru femei”. Ulterior, acesta remarcă splendoarea uneia dintre statuile sale de fildeș, îndrăgostindu-se. În timpul festivalului dedicat zeiței Afrodita, numeroase ofrande au fost aduse de către sculptor la altarul divinității, dorind ca iubirea sa să fie umanizată. Visul i-a fost materializat, iar Pygmalion s-a căsătorit cu a sa capodoperă. Ideea fundamentală a poveștii este, fără niciun dubiu, firea maleabilă a sufletului, schimbător în sine. Efectul prezentat este încorporat în chintesența poveștii folosind pretextul relației magister – discipulus formată între Henry Higgins și Eliza Doolittle. 

 Analiza operei

Acțiunea și subiectul

     Se remarcă faptul că, pe întreg parcursul piesei, locația principală rămâne neschimbată. Dramaturgul a dorit, cel mai probabil, să evidențieze multitudinea de medii ce compun capitala Regatului Unit, oferind spectatorului o privire de ansamblu asupra modurilor distincte prin intermediul cărora locuitorii s-au adaptat. Un exemplu fidel este constituit de Covent Garden, un centru de comerț pentru indivizii cu o situație financiară precară. Detaliile ce compun tablourile pot descrie un trecut ușor alternat de către creativitatea sa, rădăcinile înfipte în planul real fiind ușor de identificat. Acțiunea se petrece în jurul anului 1910, fapt ce este susținut de elemente de vestimentație, medii de transport, ideologii și contexte istorice specifice epocii.  Mediile în care se întâlnesc personajele sunt nuanțate și colorate, iar interacțiunile subtile dintre participanții ambientali evocă ambiguitatea stării umane. 

     Perspectiva prin care sunt transmise ideile ce compun firul narativ este nu numai una psihologică, ci și etică. Shaw aduce în prim plan situația mintală a fiecăruia dintre personaje, axându-se pe detalierea reacțiilor celor din jur, însă propune și o analiză a modului în care sunt abordate evenimentele. Un exemplu fidel este reprezentat de modul precar în care se comportă Higgins cu Eliza, considerând-o un simplu subiect al unui experiment ingenios, respectiv încercarea de a o transforma din punct de vedere educațional în maxim șase luni într-o persoană de înaltă clasă. 

     Nu este dificil a identifica principalul conflict. În principiu, gravitează în jurul stadiului educațional al Elizei, fapt ce este de înțeles, având în vedere că opera în sine urmează cu atenție procesul de metamorfozare a tinerei. Debutul acestuia a avut loc în primul act și este reprezentat de propunerea foneticianului, care i-a descris Elizei multitudinea de oportunități ce apar odată cu influențarea pozitivă a statutului social. Respectivele spuse ale doctorului au plasat-o pe protagonistă intr-o stare feerică, ce invita visarea. Din perspectiva lui Higgins, vânzătoarea de flori infamă în ochii săi nu i-a stârnit interesul instantaneu. A fost nevoie ca Pickering să propună pariul bine-cunoscut înainte de a înflori orice tip de idee cu referire la schimbarea Elizei. Astfel, se remarcă dorințele asemănătoare ale celor doi, ambele centrate pe dezvoltarea personală rapidă, însă ce se disting printr-un constituent fundamental: abordarea. Există nenumărate relații contrastante în operă, iar aceasta nu este o excepție.

Prima întâlnire dintre Henry Higgins (Rex Harrison) și Eliza Doolittle (Julie Andrews) în cadrul interpretării teatrale ,,My fair lady”, 1956. Sursa foto

     Dramaturgul a atras atenția asupra  anumitor scene într-un mod deosebit. Am fost plăcut surprins mai ales de felul în care a reușit să creeze cadre impregnate cu suspans, însă, în același timp, simple. Aspectul citat a fost unul dintre motivele pentru care lectura și vizionarea nu au fost lipsite de atenție din partea mea. Întreaga structură a creației este una armonioasă, dar fluiditatea evenimentelor este uneori obturată de îndelungate descrieri. Anumite structuri păreau a se fi potrivit într-o situație diferită de cea inițială, însă nu au corupt integritatea dialogului și este posibil să fi fost folosite pentru a susține veridicitatea evenimentelor în raport cu lumea creată.

     Precum am menționat anterior, personajele gravitează în jurul Elizei. În acest sens, este clar că firele narative secundare vor efectua aceeași mișcare. Dramaturgul a evidențiat viețile tatălui tinerei și a lui Freddy Eynsford Hill, împletite cu cea a discipolului lui Higgins. Am perceput din nou prezența opoziției sociale construită între cei doi. Cu toate că aceștia nu interacționează între ei, au influențat psihicul domnișoarei Doolittle prin căi distinse. Pe de-o parte, Eliza constată schimbarea șocantă a tatălui său, devenit, într-un final, membru al clasei mijlocii. Simpla întâlnire cu Higgins a dus la înavuțirea rapidă a acestuia, însă nu și la dezvoltare comportamentală, fapt ce îl creionează drept opusul acesteia. În cazul fiicei sale, adaptarea la plane sociale a fost prevăzută drept un scop principal de către mentor, fiind dezvoltate manierele. Ultima conversație efectuată între cei doi indivizi are rolul de a generaliza imprevizibilul și sublinia diferențele dintre cele două variante ale domnului Doolittle, respectiv tranziția de la un stil de viață parazitar la unul bazat pe consum. Freddy, pe de altă parte, nu a prezentat schimbări majore la nivelul mentalității sale, însă a jucat un rol de mare importanță în povestea ambiguă de dragoste dintre Henry și Eliza. 

Personajele

     Ca în orice operă dramatică, personajele constituie crepidoma creației artistului. Acestea influențează acțiunea și o sculptează pe parcurs, conferind aspectul unic și clar mult dorit. În Pygmalion, participanții sunt zugrăviți cu atenție de către Shaw, fiecare reprezentând o tipologie umană unică și având o funcție principală în transmiterea conceptelor și a ideilor scriitorului într-un mod cât mai precis. În pofida faptului că numărul de personaje este unul relativ mic, acțiunile efectuate sunt de importanță accentuată. Se poate da drept exemplu absența laudei pentru Eliza din partea foneticianului și a colonelului Pickering în urma succesului prezentat la balul ambasadorilor. Respectivul moment a fost, pentru Eliza, ceea ce i-a confirmat suspiciunile cu privire la importanța sa pentru Higgins și a intensificat tensiunea dintre cei doi. Relația centrală este, desigur, cea dintre florăreasă și fonetician, care persistă indiferent de mediul înconjurător. Printre cele adiacente se numără cea dintre Eliza și tatăl ei, Freddy și Eliza și, desigur, Pickering și Henry. Toate se bazează pe un element comun, acela fiind fructificat în cadrul dialogului. Se poate lua drept exemplu relația dintre cei doi foneticieni, aspect prezent în ambii fiind pasiunea pentru dialecte, limbi și totalitatea caracteristicilor vorbirii articulate.  

     Eliza, protagonista poveștii și personajul ce a suferit schimbarea cea mai complexă, reprezintă perfecta personificare a statuii de fildeș creată de Pygmalion. Traseul urmat de către tânăra vânzătoare spre o versiune respectată în societate este unul ce m-a satisfăcut și făcut să apreciez abilitățile acesteia. Inițial, se prezenta drept o persoană puerilă, confidentă, având un caracter revoltător și oarecare impunător, însă, pe parcurs, a dobândit atribute extraordinare.  În orice caz, acest fapt nu a făcut-o să își modifice în totalitate versiunea comportamentală originală, ci să creeze un hibrid între cele două. Stadiul de maturitate mintală este atins în finalul operei prin actul de emancipare reprezentat de exprimarea directă, fermă și coerentă a propriilor dorințe și impresii, un  act satisfăcător pentru Henry. Ideea de reprezentare a unei femei într-un așa fel a stârnit numeroase controverse în urma premierei, însă consider că este reacția generală este justificabilă în raport cu aspectele epocii. Felicit, desigur, dramaturgul pentru inițiativa luată spre a modifica diverse idei sexiste din societatea acelei perioade. 

Audrey Hepburn reprezentând-o pe Eliza în filmul ,,My fair Lady”. Sursa foto

     Henry Higgins este, paradoxal, atât elementul perturbator, cât și cel formator pentru Eliza. Ies în evidență pasiunea sa pentru meseria avută și un simț de superioritate evident, ceea ce a agravat pe moment relația dintre Eliza și el. Aversiunea sa față de femei este reamintită des în operă, cel mai probabil cu scopul de a sublinia dorința acestuia de a nu prezenta afecțiune pentru pretinsul subiect al experimentului său revoluționar. Un moment de importanță accentuată este descris în timpul actului V, când își exprimă mândria și aprecierea pentru varianta finală a Elizei, așteptând ca tânăra să rămână împreună cu el. Refuzul inițial a iscat dubii și indus starea de auto-consolare în mintea lui Henry, într-un final realizând eșecul său. Am perceput momentul drept o eliberare de sub parametrii impuși de către acesta sinelui (mai precis, ura totală pentru sexul menționat), un motiv întâlnit des în piesele compuse până în momentul premierei. Recunosc că a fost dificil a empatiza cu acest personaj, însă am fost plăcut surprins de faptele umoristice efectuate în timpul procesului educațional al Elizei.

Rex Harrison în rolul foneticianului Higgins în filmul ,,My fair lady”. Sursa foto

     Restul personajelor uimesc prin aspectul detaliat, ce denotă atenția acordată conceperii unor astfel de caractere. Toate acestea contribuie la formarea unei opinii de ansamblu despre protagoniști și la apariția unor schimbări în firul narativ prestabilit. Modificările sunt neprevăzute și ingenioase, iar cei ce le produc sunt încorporați în principalul fir narativ cu atenție de către Shaw.

     Ceea ce mi s-a părut impresionant a fost faptul că introducerile personajelor au constituit, prin simpla lor prezență, descrieri fidele ale acestora. De pildă, domnul Doolittle a inspirat încredere, șiretenie și stăruință în timpul conversației cu Higgins, trăsăturile fiind ușor de observat și în restul piesei. Un alt exemplu este reprezentat de prima apariție a doamnei Eynsford Hill, care prin exprimarea grijii că s-ar putea îmbolnăvi de pneumonie din cauza ploii și influența pe care o are asupra familiei sale, este o persoană înstărită și puternică, dat fiind statutul social al acestuia și așteptările sale distinse. 

Dialog și gesturi

     Fiecare personaj în parte prezintă un fel unic, bine definit de a vorbi, folosind un anumit tip de vocabular ce îl diferențiază de ceilalți. Aceste idei sunt confirmate de însuși Henry Higgins, care analizează și precizează aspecte legate de originea limbilor, dialectelor și accentelor. Spunând cu voce tare aceste detalii, este consolidată de către dramaturg pasiunea pentru ocupația sa și sunt evidențiate calitățile anterior precizate. Drept efect, observatorul este ajutat să înțeleagă atât aspecte legate de personalitățile personajelor, cât și să cunoască originile acestora. 

     Vocabularul specific fiecăruia dintre personaje a fost impresionant de complex și dezvoltat. Shaw a reușit să compună secvențe grăitoare în mai multe cadre, vizând captarea participanților la acțiune în medii nefamiliare pentru ei. În timpul primei probe a foneticianului, Eliza s-a aflat în o astfel de situație. A folosit termenii și formulele învățate de curând, însă acestea au fost repetate ori folosite drept subiecte al unor discuții ambigue, în care a prezentat istorisiri indecente pentru anturajul doamnei Higgins. S-au putut remarca și inflexiuni orale specifice, precum intensificarea vocalelor „a” și „u”.  În ansamblu, situația a fost ilară și a reliefat caracterul nonșalant al Elizei. De asemenea, având în vedere că este surprinsă în evoluție, există prilejul de a capta etapele prefacerii și a le interpreta în funcție de context. După cum se observă din exemplul analizat, multiple detalii sunt încadrate în astfel de scene, argumentând atenția artistului pentru acestea. 

Secvență din filmul ,,My Fair Lday”

     Lumea ficțională creată de către Bernard Shaw conține teme, simboluri și motive ce au fost transpuse în dialog. Urmând această tehnică, vom putea identifica numeroase caracteristici considerate în zilele noastre stereotipice, precum pariul, dragostea neașteptată, accentul brut, etcetera. Astfel de componente dramatice sunt precizate în mod subtil de către personaje ori în mod direct, ori în mod indirect, specificând, implicit, opiniile lor în raportul cu ele. Rol în compunerea unei imagini de ansamblu al lumii au și imaginile descrise de către participanți. De cele mai multe ori, acestea cuprind și elemente din planul afectiv, ceea ce ar însemna că se pot concepe versiuni diferite ale setărilor acțiunii, specifice percepției fiecăruia dintre personaje. Din punct de vedere al valorii, astfel de structuri se întâlnesc rar în Pygmalion, luându-se în calcul faptul că un procent mare din totalitatea cadrelor este descris de către dramaturg în indicațiile scenice. 

     Gesturile personajelor nu au avut un impact la fel de major asupra mea precum aspectele verbale, însă au finisat tabloul început de acestea. Nu a existat o expresie, un gest ori mișcare fină ce părea străină pentru o replică anume. Fiecare a fost concepută meticulos și introdusă în operă cu succes de către Shaw. Nu pot aduce în discuție un reproș cu privire modalitățile abordate, deoarece au reușit să transmită cu ușurință sentimentele descrise, ceea ce a consolidat situațiile de tip cauză-efect, precum grimasele apărute pe chipul lui Higgins pe motiv că Eliza a aruncat încălțările sale spre el. Este logic că mimica eroilor acțiunii este cu mult mai elaborată decât cea personificată de către caracterele secundare ori episodice, acestea nefiind influențate de către anumite indicații și oferind interpretorului mai multe opțiuni de prezentare teatrală. 

Decor și execuție

     În Pygmalion, tablourile ambiantului concepute de către Shaw sunt cu ușurință asociate cadrelor necesare interpretării veritabile a piesei, prezentând, de cele mai multe ori, o versiune inanimată a unui anume personaj. Diverse aspecte comportamentale ce definesc un participant pot exista într-o formă modificată în secvențe de tipul menționat. O astfel de tehnică dramatică a subliniat, în principiu, caracteristici generale ori stereotipice ale claselor sociale specifice anilor ’10, fapt ce a dus, de asemenea, la scandaluri felurite. Aproximativ fiecare personaj prezintă o imagine descriptivă pentru acesta, însă este facilitată observarea celor atribuite caracterelor de bază, ca de exemplu Eliza-Covent Garden, locație notorie pentru vânzătorii variați ai vremii. Ideea transmisă este ușor de remarcat mai ales în varianta cinematografica din 1964. Fiind un musical în esență, mișcările efectuate de către personaje au completat aspectul general al unui tablou.

     În linii mari, modul în care dramaturgul a abordat crearea de scene semnificative a fost unul  eficace, având în vedere că nu m-am simțit agasat de intervențiile sale în operă. Este de admirat în special faptul că Shaw a implicat în a sa creație numeroase acțiuni simple ce se axau pe influențarea temporară a decorului, efectuate de către personaje la momente oportune. Categoria respectivă de elemente mimice a conferit lumii un aspect maleabil și schimbător, ceea ce îi atribuie, implicit, calitatea de a fi o realitate ușor alterată. 

Schemă de decor pentru ,,Pygmalion”, relizată de scenograful Richard Finkelstein. Sursa foto

Concluzie

     Pygmalion a fost, indubitabil, o piesă pe care am reușit să o apreciez în urma primei lecturi a scenariului. În esență, nu am putut a identifica aspecte negative ale acesteia deoarece fiecare element teatral a fost utilizat în modalități ingenioase, instaurând senzația de participare efectivă în universul compus. Sunt demne de laudă temele, simbolurile și  motivele acestei creații, încorporate în construcția bazală cu ușurință de către scriitor. O astfel de situație este constituită de însăși fațada piesei – reprezentată de conceptul unei simple comedii romantice – în spatele căreia tăinuiesc criticile aduse în legătură cu societatea britanică stilurile de viață precare ale multor locuitori ai Londrei. Toate acestea au fost brodate în tapiseria amplă a lui Shaw și transmise în mod autentic. Personajele au fost creionate cu atenție și meticulozitate, iar relațiile formate între acestea au părut veritabile. Unele replici au părut rigide ori forțate, însă, precum am menționat în analiza acțiunii, există posibilitatea ca acestea să fi fost utilizate pentru a influența pozitiv  complexitatea felului de a vorbi al participanților.

     Din perspectiva unui cinefil, pot afirma faptul că interpretările bine-cunoscute au fost cu adevărat reușite. Iese în evidență mai ales musicalul „My fair lady”, ce a adăugat o coloană sonoră superbă la scenariul original. Melodiile prezintă caracteristici specifice muzicii clasice reinterpretate din anii 60’, însă acest fapt nu este neapărat un dezavantaj. Versurile sunt ingenioase și armonioase, fiind o experiență plăcută să fie analizate. Cu toate că Audrey Hepburn a interpretat mai bine în alte filme („Șarada”, „Mic dejun la Tiffany”, „Sabrina”),  am fost plăcut surprins de abilitatea sa de a mima accente diverse și modul în care a prezentat-o audienței pe Eliza Doolittle. Consider că a fost luată decizia corectă când au avut loc audițiile, nu numai pentru aceasta, ci pentru fiecare actor în parte.

Cântecul Wouldn’t be lovely? din filmul ,,My Fair Lady”

     Acestea fiind spuse, consider că piesa Pygmalion este o fascinantă versiune antebelică a mitului omonim, vizând subiecte complexe și numeroase ce susțin povestea de dragoste echivocă dintre Eliza Doolittle și Henry Higgins. În general, nu urmăresc ori prezint interes pentru astfel de creații dramatice. Le percep drept istorisiri repetative, axate pe glorificarea dragostei dintre oameni, ce nu implică în esența lor idei utile. Cu toate acestea, Pygmalion a stârnit interesul în mine pentru fiecare aspect al operei, fapt greu de conceput pentru mine. Recomand vizionarea filmului pentru toți ce citesc această analiză, iar persoanele care doresc să capete o viziune de ansamblu asupra întregii setări pot lectura piesa, atât în limba maternă, cât și în engleză. 

     Nu pot da încă o notă piesei. La momentul dat, nu dețin îndeajuns de multe informații referitoare la alte opere de același tip, așadar nu pot compara creația și preciza contextul artistic în care a fost creată. Cel mai probabil voi recrea această recenzie pentru a actualiza impresiile și cunoștințele precizate în cadrul acesteia.

Domnișoara Nastasia

Copcea Alexandra

Despre autor

George Mihail Zamfirescu s-a născut pe 13 octombrie 1898 și a murit pe 8 august 1939 în București. A continuat scrierea comediilor tragice din dramaturgia românească, introduse în teatre de către Mihail Sorbul, prin Domnișoara Nastasia (1927) și Idolul și Ion Anapoda (1935). 

A debutat în 1918 cu versuri publicate în „Literatorul”. Primul său volum a fost „Flamura albă” (1924). După volumul de nuvele „Gazda cu ochii umezi” (1926) și „Madona cu trandafiri” (1931), Zamfirescu a conceput ciclul epic „Bariera”, dedicat periferiei bucureștene, alcătuit din „Maidanul cu dragoste” (1933), „Sfânta mare nerușinare” (1935), „Cântecul destinelor” (1939) și „Bariera” (publicat postum). 

Operele sale dedicate periferiei bucureștene evocă, alternând între note naturaliste, dar mai ales realiste și folosindu-se de analiza psihologică, atmosfera pitorească cât și repulsivă a mahalalei interbelice și, în același timp, dezacordul amar dintre setea de fericire și mizeria materială și morală a locuitorilor ei. 

George Mihail Zamfirescu. Sursa foto

În spatele operei

Afiș spectacol, regia Laurian Onica. Sursa foto
Afiș spectacol, regia Radu Nichifor. Sursa foto

,,Domnişoara Nastasia” de George Mihail Zamfirescu este o comedie tragică în trei acte, care a avut premiera pe 3 septembrie 1927, la Teatrul ,,Regina Maria” din Bucureşti. A fost rejucată în 1932, când a avut loc al 60-lea spectacol de la prima reprezentaţie. Ulterior, piesa a fost inclusă în repertoriul marilor teatre din ţară.

Piesa este un emoționant tablou al aceleiași periferii, în care dorința de eliberare a oamenilor modești din cătușele unui trai chinuitor se dovedește irealizabilă.

Titlul operei sugerează că toată acțiunea orbitează în jurul personajului principal, Nastasia, o tânără rămasă orfană de mamă, care se află doar în grija tatălui și care nu se mai regăsește în mediul în care crescuse. 

În ciuda dorinței sale de a se mărita cu Luca, Ion Sorcovă, tatăl Nastasiei, i-o promite lui Vulpașin, un băiat renumit în mahala pentru scandalurile și bătăile pe care le iniția. Delicventul o admira pe tânără de mult timp, dar aceasta nu îl considera mai mult decât un scandalagiu.

Când Vulpașin află de dragostea dintre Luca și Nastasia, se înfurie, și într-o seară îl omoară pe băiat cu sânge rece. Deși poliția se implică și face cercetări, Nastasia este singura care știe cu adevărat cine este făptașul și își promite să îl facă pe Vulpașin să plătească. Aceasta acceptă, în final, căsătoria, dar în timpul pregătirilor dă de gândit vecinilor, dar mai ales tatălui ei, dacă aceasta îl iubește pe Vulpașin cu adevărat, întrucât dădea semne că nu poate să îl uite pe Luca.

La sfârșit, Nastasia se sinucide răsplătindu-l pe Vulpașin cu aceeași monedă: luându-i cea mai iubită persoană pe lumea de dincolo.

Personajele

Personajele sunt esențiale în transmiterea mesajului piesei, prin complexitatea și caracterul inedit al fiecăruia. După cum sugerează și titlul, protagonista este Nastasia, o tânără curajoasă, căreia îi este luată marea iubire și, răpusă de suferință, decide să își pună capăt zilelor pentru a se revanșa în fața ucigașului logodnicului ei.

Vulpașin este antagonistul operei, un bărbat temut în mahala din cauza conflictelor pe care le provoacă, fiind obișnuit să folosească violența pentru a obține ce își dorește. El este ucigașul lui Luca, care deși nu este prins de poliție, își primește la final pedeapsa bine meritată. Numele acestuia este sugestiv, fiind derivat de la substantivul “vulpe”, fiind tipul omului viclean, bețiv și violent.

Luca, logodnicul Nastasiei, este un bărbat muncitor, vrednic, dornic să trăiască o viață departe de problemele periferiei bucureștene, alături de iubita sa, căruia îi promitea o viață fericită, dar care, din nefericire, nu a apucat să-și îndeplinească promisiunea.

Ion Sorcovă este tatăl văduv al Nastasiei, majoritatea scenelor având loc în gospodăria sa. Nu duce o viață prea fericită, neavând un câștig prea mare din profesia sa de curelar. El este cel care își promite fata unui nelegiuit, invidios, urmând să regrete pentru totdeauna greșeala pe care a făcut-o. Acesta nu a fost doar tatăl Nastasiei, dar și un părinte pentru Luca. Ca în cazul lui Vulpașin, numele acestuia este sugestiv, indicând nesăbuința și luarea deciziilor greșite (precum promiterea ficei sale unui tâlhar).

Ca în orice piesă de teatru există și personaje secundare, precum: Paraschiva, Niculina, vecina, Ionel, Luca Lacrimă, cârciumarul și bețivii din cârciumă. Din perspectiva mea, acestea sunt menite să arate în amănunt viața din mahala, reprezentând niște personaje inspirate din realitate, personalități des întâlnite în aceste locuri.

Act III, Tablou X, Scena I (Paraschiva, Niculina și vecina bârfind-o pe Nastasia după moartea lui Luca). Domnișoara Nastasia în regia lui Radu Nechifor și Lică Dănilă, Teatrul Fani Tardini, actori Svetlana Friptu (Vecina), Carmen Albu (Paraschiva), Elena Ghinea (Niculina). Sursa foto

Paraschiva și Niculina sunt două tinere petrecărețe, nemăritate, cărora le place bârfa și atenția mai mult decât orice, ele fiind unul dintre motivele umoristice ale piesei. Cele două sunt prezente în mai multe scene, de cele mai multe ori povestind cu vecina sau stând alături de Nastasia în momentele sale grele, dând dovadă de o falsitate uriașă, acestea vorbind-o pe la spate.

Act II, Tablou VI, Scena IV (Vecina și Nastasia la înmormântarea lui Luca). Domnișoara Nastasia în regia lui Radu Nechifor și Lică Dănilă, Teatrul Fani Tardini, actori Svetlana Friptu (Vecina) și Flavia Călin (Nastasia). Sursa foto

Vecina este tipul femeii înaintate în vârsta, bârfitoare băgăcioasă, pe care nu o interesează altceva în afară de bani și dramă. Apare alături de celelalte fete de la periferie, dar mai ales lângă Nastasia, întrucât aceasta îi acordă sprijin după moartea lui Luca. Ea a fost rugată de Nastasia să îi țină locul mamei sale la nunta cu Vulpașin, ajungând să fie cea care găsește trupul neînsuflețit al tinerei.

Ionel este un bărbat de-o seamă cu Luca, după care se învârt fetele din sat, în special Niculina și Paraschiva. El reprezintă motivul de conflict dintre cele două, adăugând încă o notă de umor în operă.

Actul III, Tablou VIII, Scena I (Luca Lacrimă și Ion Sorcovă). Domnișoara Nastasia în regia lui Radu Nechifor și Lică Dănilă, Teatrul Fani Tardini, actori Gabriel Constantinescu (Ion Sorcovă) și Rareş Bâtcă (Luca Lacrimă). Sursa foto

Luca Lacrimă este un personaj care își face apariția după moartea lui Luca, logodnicul Nastasiei, acesta apare la gospodăria curelarului cu scopul de a trimite un mesaj Nastasiei de la Vulpașin. Tatăl și fiica se înduioșează la aflarea numelui său, fiind același cu al răposatului, și decid să îl ia sub acoperișul lor pentru a-i purta de grijă. Băiatul devine un sprijin pentru cei doi și un element semnificativ în vindecarea lor după moartea lui Luca.

Conflictele dintre aceste personaje construiesc acțiunea și îi conferă unicitatea. Pe lângă conflictele externe, cele interne determină profunzimea întâmplărilor, demostrând jocul psihologic. Motivele de ceartă variază cu fiecare relație pe care o au personajele, dar cel mai vizibil este cel dintre Vulpașin și Nastasia. 

Conflictul dintre cei doi începe odată ce Nastasia îi demonstrează tâlharului că oricât de mult acesta i-ar face curte, ea nu se va da niciodată pe mâna unui scandalagiu. Conflictul atinge apogeul când Vulpașin află că Ion Sorcovă nu s-a ținut de promisiune și Nastasia se logodește cu Luca, Vulpașin luând decizia să îl omoare pe Luca într-un moment de furie.

Act II, Tablou VII, Scena I (Nastasia și Ion Sorcovă plângându-l pe Luca). Domnișoara Nastasia în regia lui Radu Nechifor și Lică Dănilă, Teatrul Fani Tardini, actori Gabriel Constantinescu (Ion Sorcovă) și Flavia Călin (Nastasia). Sursa foto

Decesul lui Luca dă naștere mai multor conflicte interioare, cele mai clare fiind al Nastasiei și al tatălui ei. Cei doi își modifică drastic starea de spirit, Ion Sorcovă învinovățindu-se constant pentru moartea ginerelui său, iar Nastasia ajunsă la capătul puterilor alege să se sinucidă, considerând că moartea sa este cea mai buna modalitate de a-l răzbuna pe Luca. 

Decorul


Decorul este modest, reflectând cu adevărat viața pe care o trăiesc oamenii de la periferia Bucureștiului: ,,Încăpere strâmtă, săracă dar curată”, ,,se vede poarta și strada, iar dincolo de stradă: maidan de gunoi”.

Domnișoara Nastasia în regia lui Laurian Oniga, Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad, actori Ovidiu Ghinița (Ion Sorcovă) și Carmen Vlaga-Bogdan (Nastasia). Sursa foto

Majoritatea scenelor au loc în gospodăria lui Ion Sorcovă, dar sunt și alte momente care se desfășoară la cârciumă sau în stradă: ,,A doua seară, într-o cârciumă din mahala.”, ,,Stradă, în mahalaua Veseliei.”

Din punctul meu de vedere, piesa “Domnișoara Nastasia” merită măcar vizionată dacă nu și citită. După cum am menționat este o comedie tragică, acțiunea este captivantă, iar pasajele amuzante se împletesc foarte bine cu dramatismul scenelor. Personajele sunt foarte realiste, ajutând cititorul să arunce o privire la ce însemna cu adevărat periferia bucureșeană în perioada interbelică și dau o notă haioasă întâmplărilor.

Nu vreau să sune macabru, dar cel mai mult m-a surprins, într-un mod plăcut, finalul. Acesta este dramatic și destul de imprevizibil, iar prin faptul că autorul nu dezvăluie urmările tragediei, permite cititorului să își creeze propria idee despre soarta celorlalte personaje.

Recomand oricui această operă, fiind potrivită amatorilor de comedii negre, dar și celor care doresc să se delecteze cu o creație mai inedită.

Maria Popovici – de la actorie la stand-up live și podcast pe Youtube

Ionescu Ștefania

Interviu cu actrița de comedie Maria Popovici:

La șapte ani, făceam spectacole cu prieteni și colegi.

Maria Popovici în Brașov (Aftăr Stube). Sursa foto

Maria Popovici este actriță, absolventă a UNATC București. Teatrul a atras-o de mică, iar visul ei a prins contur odată cu timpul. A lucrat pentru câțiva ani, în timpul și după absolvirea facultății, la un teatru privat din capitală. Și tot în timpul facultății, l-a întâlnit pe Alexandru Minculescu (zis Mincu), care i-a devenit soț și partener de carieră. Împreună cu el și cu Alexandru Banciu (alias Banciu), Maria făcea, în vremurile pre-pandemice, turnee de stand-up comedy prin țară și în afară.

Este cea mai cunoscută comediantă din România și, cu siguranță, printre cei mai apreciați. De șase ani, face show-uri seară de seară, are un podcast cu Banciu și Mincu și, mai nou, filmează un reality show; în care prezintă viața cotidiană a ei și a soțului ei.

De la stânga la dreapta: Alexandru Minculescu, Maria Popovici, Alexandru Banciu. Sursa foto

Când ți-ai dat seamă că teatrul este ceea ce vrei să faci?

Nu-mi aduc aminte exact. Cert este că, încă din copilărie, eram destul de sigură. Mergeam la teatru des: mai întâi, la piese pentru copii, iar, mai apoi, părinții au început să mă ducă la spectacolele diferitelor teatre din București. Când aveam vreo șapte ani, făceam spectacole cu prieteni și colegi, le regizam și vindeam bilete în vecini.

Când ai început să faci ceva în direcția asta?

În clasa a III-a, am intrat în prima trupă de teatru din viața mea. În continuare, în școala generală și în liceu, am urmat același curs. Totodată, de la patru ani am și făcut balet, dar nu aveam pic de grație. Totuși, chiar și așa, asta m-a ajutat un pic la facultate.

Maria Popovici în GHENBENG . Sursa foto: Teatrul InCulise

Părinții te-au încurajat în demersul tău?

Tot timpul și cu toată ființa lor. Și acum fac la fel.

Am văzut că ai mai jucat în filme și seriale sau chiar și că faci dublajul unui personaj în Banciu – detectiv animat. Ai vrea să te mai întorci la teatru?

Îmi face plăcere și accept orice proiect în toată sfera asta, însă la teatru nu cred că îmi doresc să mă întorc. Ceea ce se întâmplă în culisele acestei arte e prea dezamăgitor, pentru mine. Partea nevăzută de spectatori și de iubitorii de teatru e urâțică.

Totuși, dacă ar fi să alegi, ce ai prefera: teatrul sau filmele? De ce?

În ultima perioadă, prefer filmele. Mă implic în multe proiecte și am devenit din ce în ce mai familiară cu munca din cinematografie.

Dacă totuși ar fi să joci într-un spectacol de teatru, crezi că publicul acela ar fi același cu cel de la un show de stand-up?

În mare parte, da. Plătitorii de bilete care vor să vadă entertainment live sunt cam în aceeași sferă.

Maria Popovici. Sursa foto

Care ți se pare cel mai bun oraș pentru show-urile de stand up? De ce?

Arad, Cluj, Timișoara, Iași și București. Oamenii au un vibe deosebit, n-am avut în viața mea un show prost. Mă rog, în București n-au fost chiar toate perfecte, îți dai seama…

Maria Popovici pe scenă. Sursa foto

Care e procesul de creație a glumelor din repertoriu? Până la varianta finală, cât de mult treci glumele printr-un filtru?

Publicul e filtrul meu. Eu urc pe scenă cu o idee și relativ puțin text scris. Reacția spectatorilor dă cursul improvizației mele și materialul care primește o reacție bună rămâne. Și o glumă poate rămâne chiar și câte un an.

Ce crezi că se poate schimba în legătură cu stigma privind arta? Și cum?

Există o stigmă privind arta? Ori trăiesc eu într-o bula ori nu pot crede așa ceva. Cine și-ar putea permite asta? Poate cineva să trăiască fără artă? Fără muzică, seriale, filme, cărți, comedie, artă plastică, decorațiuni?

Crezi că educația este principala cauză a reprimării unor înclinații spre artă?

Cu siguranță!

Cum arăta un an al tău înainte de pandemie și cu ce e diferit față de perioada actuală?

Eram tot timpul pe drumuri, prin Europa sau prin țară. Show-uri peste show-uri și filmări strecurate printre. Acum suntem mult mai activi on-line, avem un reality show pe platforma Patreon, pe care îl producem singuri și facem mai multe podcasturi. În general, producem mult content pe net.

Care e cel mai bun sfat pe care l-ai da liceenilor?

Să aibă încredere în ei și în ceea ce își doresc să facă cu viața lor, oricât de absurd ar suna pentru cei din jur. Să își urmeze inima. Să nu fie leneși și comozi, să muncească și să tragă tare. Să nu încerce să caute varianta ușoară, că e cea mai „lame”.

Maria Popovici. Sursa foto

În dialog cu generații de absolvenți

Cojocaru Ilinca Mara & Ursu Maria Alexia

Spiritul șagunist trăiește în fiecare din noi, fie că suntem elevi, absolvenți sau profesori din acest colegiu. Astfel, trei foști membri ai trupei ne-au răspuns cu drag și fără ezitare la câteva întrebări, care să contureze și mai bine ce înseamnă trupa ARTfel. Unul dintre aceștia este Tudor Petrescu, membru al trupei între anii 2013 și 2017, care este în prezent student la Facultatea de Administrarea Afacerilor, ASE, Bucureşti. Ana Maria Bazarcă a făcut parte din trupă în perioada 2015-2019, fiind în prezent studentă la Facultatea de Medicină, Universitatea Transilvania, Brașov. Totodată, Victor Panțuru (Vici – pentru prieteni) a fost în trupă în 2015-2019, iar astăzi este student la Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti.

De ce ai ales să te înscrii in trupă?

TUDOR PETRESCU: Am ales să mă înscriu în trupă din dorința de a face parte dintr-un grup mereu vesel și creativ și din dorința de crea momente care să fie pe placul celor ce urmăresc.

ANA MARIA BAZARCĂ: Mereu am știut ca Șaguna este renumită, pe lângă școala exigentă, și pentru activitățile extracurriculare pe care le oferă. Când majoritatea colegilor mei mergeau la cor sau la fanfară, eu am decis “să chiulesc” de la ora de română pentru a putea participa la preselecțiile pentru grupa de teatru. Mi-am dorit în primul rând acest lucru, deoarece îmi cunoșteam pasiunea pentru teatru. Este revigorant să poți juca alte persoane, să te poți pune în pielea lor, să “scapi puțin de tine”. Ajungi să copiezi manierismele anumitor oameni, pe care doar i-ai observat sau despre care îți poți doar imagina ce ar face în anumite situații. Pe lângă toate astea, am vrut să mă distrez.

VICTOR PANȚURU: Fiind un licean la început de drum, am dorit să continui o pasiune inculcată din copilărie, așadar trupa ARTfel mi se părea un prim pas decent. Avusesem contact și până la trupa ARTfel cu teatrul – în diversele lui forme – însă pot spune că din pură curiozitate am dorit să fiu în trupă. Odată ce am auzit faptul că va exista o probă de improvizație, m-am motivat și mai tare să mă duc la preselecții, iubind această parte. Sincer, nu știam la ce să mă aștept…însă ulterior, introducerea în trupă a fost un punct culminant al poveștii numită viață.

Dintre toate momentele petrecute alături de membri trupei, ne poți împărtăși unul amuzant?

TUDOR PETRESCU: Pentru mine, fiecare repetiție a fost amuzantă pentru că, pe lângă pregătirea unui anumit spectacol, am avut ocazia să râd până la lacrimi alături de colegii de trupă, dar și de proful nostru coordonator, care pentru mine rămâne în continuare un om foarte deschis, serios când trebuie și amuzant (sau jovial) în restul timpului.

VICTOR PANȚURU: Unul dintre momentele speciale din cadrul activării în trupă a fost în timpul repetițiilor la Ana acasă. Personajul ei și cel al lui Eduard erau într-o poziție definită de elementul erotic, al dragostei. Știu că s-a venit cu ideea sărutului între cei doi și țin minte încă cât de important era să acționeze astfel de dragul poveștii. Preconizări ulterioare cu privire la dragostea din planul teatral extinsă la nivel de cel contemporan, din viața reală, s-au făcut, astfel spuneam noi din trupă că cei doi vor forma un cuplu în urma acestei piese. Hmm, unii doreau astfel de momente în cadrul piesei, pe când alții se rușinau, fofilau, dramatizând actul. În fond, procesul a fost amuzant, dar trăit intens (probabil și de cele două personaje), însă și de restul actorilor constituenți, poate și din curiozitatea urmării a ceea ce se va întâmpla între cei doi după finalizarea scenetei. 

Pe scenă cu siguranță emoțiile erau puternice, totuși, cum era pentru voi atmosfera de după spectacol?

TUDOR PETRESCU: Pentru grup, o bucurie că am reușit să transmitem emoții, măsurate prin reacțiile celor ce ne urmăreau, iar pentru mine, pot spune că era o oarecare eliberare pentru că scăpăm de emoțiile pe care le aveam în timpul unui spectacol. 

VICTOR PANȚURU: Voi asimila atmosfera după un spectacol cu atmosfera resimțită la finalizarea unei repetiții. Repetițiile aveau loc nu doar la liceu, într-o clasă, dar și în Tipografie sau alte locuri din Brașov. Acestea erau constituite și din adunări – la o cafea sau ceai – ce aveau rolul de a ne dezvolta personajul, iar prin diversele discuții purtate și prin sprijinul colectiv, se reușea crearea unui ambient non-profesional, dar extrem de productiv. 

Sfârșitul repetiției era similar cu sfârșitul unui antrenament de breaking. Simțeai că te-ai antrenat, oboseala spre deosebire de un act fizic prezentându-se în plan mental. Dar, acea osteneală era benefică pentru procesul în sine al dezvoltării piesei de teatru, dar și dezvoltării personale. Așa cum mușchiul devine fibros după un antrenament, sinele și personajul (luate amândouă) deveneau mai riguros definite și mai frumos armonizate.

Însă, ca un adaos, atmosfera de după o repetiție diferă de cea de după un spectacol. Continuând exemplul cu dansul, concretizarea orelor depuse se va realiza, finalmente, într-un battle (concurs de dans, termen underground) sau, în paradigma teatrului, într-un spectacol pe scenă. Atmosfera este, în fapt, eliberarea tensiunii create de-a lungul repetițiilor, acompaniată de prezentarea cu succes a piesei. Aplauzele de final sunt minunate, fiind o formă de apreciere a muncii depuse. Paralel cu dansul, câștigarea unui concurs/jucarea piesei pe scenă va fi o motivare suficientă pentru continuarea exercițiului/repetițiilor. Un demers continuu care să te țină legat de ce anume faci în prezent. Deși este o motivație primă, chiar intuitivă, desigur, există mai multe motive pentru care dorim să prezentăm pe scenă o piesă de teatru.

Ce reprezentație făcută de trupă v-a rămas întipărită în minte?

TUDOR PETRESCU: Pe absolut fiecare dintre ele o pot vizualiza, însă cea mai specială este prima la care am și participat, chiar în clasa a IX-a. 

Tudor Petrescu în ,,Care de dame”

VICTOR PANȚURU: Din nefericire, prin intermediul trupei ARTfel nu am avut spectacole propriu-zise pe o scenă, însă într-unul din ani o mișcare interesantă s-a creat prin implicarea majorității elevilor din trupă. Eveniment destul de cunoscut în Brașov, ,,Noaptea cercetătorilor” a fost completat, acompaniat de reprezentația noastră ca trup, esențială părerea mea. Fiecare dintre colegi a avut ocazia să-și exprime elementul creativ prin alegerea unui personaj istoric și reprezentarea lui ca atare printr-o costumație aleasă. Efectul per total, acompaniat de poziția de statuie în care trebuia să stea actorul, iar abia la atingerea (de către un vizitator) fiind nevoit să comunice informațiile cu privire la personajul pe care îl exprima, a fost un efect ce a prins la public. Erau dăți când o persoană te atingea din greșeală, fiind activat, vorbeai, iar oamenii se speriau câteodată, pentru că nu se prindeau din prima ce se întâmplă. Multe persoane apăsau de mai multe ori pe tine, așadar trebuia ori să le spui că : ,,Nu mai sunt informații momentan, vă rugăm să reveniți, bucurați-vă până atunci de Noaptea Cercetătorilor” ori să ai un arsenal destul de mare de informații…așa am aflat cum avionul Henri Coandă 1910 este primul avion care are în compoziție un motor cu reacție. Diversele costumații, multitudinea lor și diferitele personaje exprimate în cadrul evenimentului au făcut ca noi să fim ,,condimentul” necesar tematicii serii.

De ce consideri că un elev ar trebui să se înscrie într-o trupă de teatru?

TUDOR PETRESCU: Pentru că se va deschide față de el și față de ceilalți, pentru că va face parte dintr-un grup foarte fain de oameni, pentru că se poate exprima liber și pentru a-și aduce lui însuși o mică bucurie într-un mod atât de simplu.

ANA MARIA BAZARCĂ: Cred că un elev ar trebui să se înscrie într-o trupă de teatru pentru a deveni mai extrovertit și pentru a-și folosi creativitatea. Teatrul te învață sa îți gestionezi emoțiile, cât și să faci parte dintr-o echipă. De asemenea, îți dezvoltă abilități de public speaking.

VICTOR PANȚURU: Ideile de joc și teatru sunt interdependente. Când suntem mici, căutăm orice tip de joc, fie el în lădița cu nisip din parc, fie el la școală cu învățătoarea care creează un ambient prin care toți copiii se simt bine. Însă jocul este acea abilitate, acea esență a teatrului. Fără joc, improvizație sau exersare a jocului, teatrul nu ar mai avea farmec. Astfel, gândită așa paradigma joc-teatru, putem concluziona faptul că este necesar să deținem ,,jocul” ca abilitate dezvoltată în noi, ne ajută să comunicăm în felurite moduri ceea ce dorim să transmitem (sentiment, emoție, sfat, literalmente orice). 

Trupa de teatru este un loc din care poți deprinde teatralitatea ca trăsătură de caracter, iar cum am spus mai sus – este chiar necesar să deținem o astfel de caracteristică pentru fluidizarea comunicării în genere – iar prin joc, repetiție și simț de apartenență la un grup. Sub o bună coordonare a profesorului/,,căpeteniei” de trupă, se pot realiza spectacole – un factor cheie în concretizarea orelor depuse – care te pun față în față cu emoția și cu tracul de scenă, și odată experimentate, devin adictive. Teatrul – dincolo de orele depuse – devine un filtru prin care poți strecura.

Ce a însemnat pentru tine trupa de teatru ARTfel?

TUDOR PETRESCU: A însemnat o deschidere, având emoții în fața unui public. Totodată a fost una dintre cele mai faine experiențe din liceu, care a reușit să mă poarte pe scene pe care le-am văzut din postura de spectator și, de asemenea, o mică bucurie de a-mi petrece timpul liber cu un grup atât de fain de oameni. 

ANA MARIA BAZARCĂ: Pentru mine Artfel este o experiență plăcută, de care îmi aduc aminte cu drag. Am învățat multe despre teatru și despre oameni.

VICTOR PANȚURU: Odată cu venirea și vibrația adusă de către Bianca Trifan în trupă, lucrurile s-au schimbat un pic. Am reușit să prind informații esențiale cu privire la scrierea propriu-zisă a operelor din teatru, Bianca prezentându-ne niște informații cheie cu privire la structura unei opere. Mai mult, alegerea și crearea personajelor avea să fie un proces mult mai riguros decât credeam, de aceea prin crearea și individualizarea personajului meu în piesă a avut și un rol crucial în definirea sinelui de atunci. Fiecare dintre noi – Edi, Ileana, Tudor, Ana – am avut momente în care, prin prezentarea personajului creat de fiecare în parte, ne-am deschis carcasa, ce în mare parte a vieții, protejează eul. Carcasa, în acest sens, înseamnă persona pe care fiecare o exprimă într-o oarecare măsură prin interacțiune. Crăpând-o, pe mine unul m-a ajutat la regândirea sinelui, nefiind DOAR ceea ce avem fiecare dintre noi, seturi de credințe, emoții, gânduri, care trebuie introdus în parametrii schimbării, a continuei schimbări, a unei evoluții constante. Astfel, acumulând informațiile deținute despre sine și ceea ce reprezint în acel punct, combinat cu ideea schimbării, am putut trasa niște linii mai rigide asupra personajului. În același timp, am observat că degeaba voi scrie despre un personaj dacă nu îl joc per se . În timpul repetițiilor, au apărut schimbări, resculptări ale personajului, însă și a poveștii în sine, care este interdependentă de acțiunile și chiar existența ( în sine ) personajelor. Prin joc, se reușea o modelare a personajelor și a poveștii în timp real. 

Experiența în trupa ARTfel m-a impactat enorm, pe plan intern, al descoperirii sinelui, dar și în plan extern, prin cunoașterea unor oameni minunați. Deși probabil că n-aș fi fost capabil acum câțiva ani să realizez o astfel de anamneză a evenimentelor din cadrul trupei de teatru, mă bucură nostalgic să trasez concluziile unei experiențe esențiale pe care am trăit-o de-a lungul liceului. 

Și multe mulțumiri: profului de religie Nelu Morar, profei de franceză Antoneta Dediu, Biancăi Trifan, Ilenei Ursu, lui Eduard Ristea, Anei Bazarcă și lui Tudor Petrescu.

Membrii trupei – anul 2016

ARTfel, începuturi

Cojocaru Ilinca Mara & Ursu Maria Alexia

Trupa ARTfel a fost inființată în 2014 din inițiativa unui grup de elevi ai colegiului nostru dornici de a-și meșteșugi pasiunea într-ale actoriei. Le-am adresat câteva întrebări domnului profesor de religie, inițiatorul trupei, Nelu Morar și uneia dintre elevele sale, Ileana Ursu, absolventă a liceului nostru în 2017 și a Facultății de Teatru din Cluj-Napoca în 2020.

Mai întâi, pentru cei care nu vă cunosc, spuneți-ne câte ceva despre voi.

NELU MORAR: În foarte puţine cuvinte o să spun că sunt profesor de religie şi franceză şi, dacă nu mă autoamăgesc prea mult, un umanist prin simţire şi vocaţie, sper!

ILEANA URSU: Pentru cine nu mă cunoaște, sper să ne întâlnim prima oară la teatru și să-mi spună că ar vrea să ne mai nimerim și altă dată într-o sală de spectacole. Aș vrea ca ăla să fie punctul de pornire al întâlnirii mele cu oricine.

De unde a venit pasiunea pentru teatru?

NELU MORAR: Înainte de a fi pasiune a fost pur şi simplu o manieră factuală de a fi educat pe care cei mai mulţi dintre noi, într-un firesc al relaţiei părinte-copil, o deprindem de la primii prin sforţările lor pedagogice de felul: „Cum face căţelul?”, „Ia, să vedem dacă poţi şi tu?”, „Trebuie să faci aşa şi aşa…”Cred că toţi, atunci când suntem foarte mici, consumăm un astfel de teatru, i-aş spune maieutic, fie ca actori involuntari, fie ca spectatori avizaţi şi amuzaţi.

Pasiunea a venit mai târziu, spre sfârşitul copilăriei, prin teatrul radiofonic sau cel TV, nelipsit din grilele kafkiene de programe ale acelor vremuri de dinainte de 1989. Teatru-teatru, vreau să spun cu scenă şi actori în carne şi oase, am văzut o dată sau de două ori la Braşov şi, de pe la 17 ani, mult mai des, la Cluj, unde plecasem pentru studii şi unde mi-am hrănit pasiunea pentru teatru, şi nu numai, timp de 8 ani.

Vicențiu Vereș și Nelu Morar la repetiții

ILEANA URSU: Sunt într-o fază în care neg orice certitudine pe care pare că o am. Nu știu de unde a venit teatrul către mine, ci pur și simplu m-am pomenit că mergem de mână prin lume și nu mai vreau să-i dau drumul. Mergem amândoi țopăind și habar nu avem de unde am pornit și unde ne ducem. Dar ne place călătoria.

Cum s-a înființat în liceul nostru trupa de teatru ARTfel?

NELU MORAR: Trupa ARTfel, înfiinţată în 2014, este urmaşa unor formule mai restrânse dar nu mai puţin vioaie şi dornice să iasă din rutina vieţii de şcoală. A fost firesc într-un anume fel să „statutăm” bunul obicei de a ne JUCA şi de a încerca să facem lucruri de amorul artei… La propriu! Mai ştiu că în Colegiul Naţional „Andrei Şaguna” din Braşov, unde am ajuns în 2011, existase, mi s-a spus, o trupă de teatru în limba franceză coordonată de doamna profesoară Ioana Vetişan.

ILEANA URSU: În anul când am intrat la liceu am fost copleșită de cât de multe și diverse erau activitățile care se desfășurau în Șaguna, pe lângă cea academică. Erau cercuri de mate, fizică, info, echipe de sport, ansamblu coral, club de dezbateri și o mulțime de tradiții ale liceului, dar nimic legat de actorie. Am întrebat în stânga și-n dreapta unde mă duc pentru a putea face teatru și țin minte că am fost sfătuită să iau legătura cu profu’ de religie din liceu (prof. Nelu Morar). Mi se părea de-a dreptul curios cum am putea să facem actorie cu un profesor de religie, dar o dată ce lucrurile au demarat, ne-am dat seama că nu puteam să fi găsit o persoană mai potrivită.

Care este povestea numelui trupei?

NELU MORAR: Îmi aduc aminte că ne înscrisesem pentru a participa la Festivalul de teatru pentru liceeni ,”Winteracting”, din Braşov, ediţia a II-a, şi trebuia să dăm, probabil din raţiuni de advertorial, un nume trupei. Aşa s-a născut „ARTfel”. Un botez în ritmul şi în numele artei. Nimic deosebit, doar art-fel…

Winteracting, ediția a II-a, Brașov

ILEANA URSU: Tot profu’ Morar a venit cu ideea acestui nume. Și el cred că sintetizează la fix ceea ce și-a propus această trupă: să facă altceva decât exista într-un liceu teoretic, să deschidă o fereastră pentru cei care vor să încerce zborul și să-și satisfacă pofta de frumos.

Dintre toate momentele petrecute alături de membri trupei, ne poți împărtăși unul amuzant? 

NELU MORAR: Au fost multe dar unul cu totul inedit şi amuzant în retrospectivă s-a petrecut tot la „Winteracting”, unde interpretam o piesă după Matei Vişniec: „Despre senzaţia de elasticitate când păşeşti peste cadavre”. Eroul, Sergiu Penegaru, la un moment dat trebuia să se converseze şi să danseze cu nimeni alta decât… Cântăreaţa cheală a lui Ionesco. Absurd dar suficient de cine-magic în economia spectacolului. Surpriza a fost că interpreta cântăreţei nu mai putea ajunge în spectacol. Matei, interpretul lui Penegaru, se conversa deci cu o cântăreaţă imaginară.. Nimic rău în asta; ba, din contra! Dar mai trebuia să şi danseze cu ea. Atunci i-am sugerat sa ia posterele cu Bucureştiul interbelic, minimul decor al acestei scene, şi să danseze graţios cu ele în braţe. Efectul, pentru mine cel puţin, a fost electrizant iar după spectacol acest mic amănunt scenic, mi-am dat seama, îi amuzase pe mulţi…

Matei Florescu în ,,Cântăreața cheală”, Winteracting, ediția a III-a, Brașov

ILEANA URSU: La fiecare repetiție era un spectacol pe două planuri. Cel mai adevărat se contura în jurul domnului profesor care niciodată nu se putea abține să nu încerce și el ,,scândura’’ și să se arunce în joc. Era dovada vie că îi pasă, că îi place și că totul era un schimb de idei, o încercare, un proces viu, nicidecum o căutare a răspunsurilor facile. Ne plăcea să explorăm, să ne jucăm și să ne aruncăm cu totul în acțiune.

Pe scenă cu siguranță emoțiile erau puternice, totuși, cum era pentru voi atmosfera de după spectacol?

NELU MORAR: Cred că savuram succesul din mers, fără a ne putea debranşa cu totul de la atmosfera spectacolului. Aşa că, pentru o vreme, isprava trecută rămânea sursa noastră de energie şi satisfacţie. Nu, nu eram deloc zgomotoşi, dacă stau bine să mă gândesc, dar ni se citea fericirea în ochi. Ce puteam să ne dorim mai mult?!

ILEANA URSU: E o stare de pustiu după un spectacol, așa simt eu. Te simți gol pentru că tot ce ai avut de spus ai spus și tot ce ai avut de arătat ai arătat, trăind în niște parametrii supraomenești, cumva. Iar când cade heblul, rămâi doar tu, omul, cu existența ta măruntă, încercând să revii la prezentul cotidian care pare și mai sterp ca înainte. E și o liniște în mine, după. Liniștea de după marile furtuni. Îmi place să păstrez liniștea aia pentru o vreme. Să vorbesc cu ea despre cum a fost pe scenă.

Trupa ARTfel are un rol important în cadrul serbării de Crăciun, dar, totuși, dintre toate reprezentațiile, pe care o consideri ca fiind cea mai memorabilă?

NELU MORAR: Pentru mine toate reprezentaţiile de Crăciun erau speciale. Lucram destul de mult pentru a pune în scenă momente memorabile. Totuşi, pe harta repertoriului acestor spectacole rămâne reprezentaţia din 2015 după „Jurnalul lui Adam şi al Evei”, de Mark Twain. Chiar şi eu, de obicei foarte stresat şi atent la tot ce se întâmplă în scenă, am fost răpit, ca să zic aşa, de povestea şi jocul magic al celor doi actori, Ileana Ursu şi Matei Florescu. Eram în povestea vieţii lor şi totul mi s-a părut, cum să spun?, cumva paradiziac.

ILEANA URSU: Cred că cea mai deosebită reprezentație a fost prima, cea de la serbarea de Crăciun din clasa a 9-a (2013), când am văzut pentru prima dată sala festivă plină-ochi de ochi curioși să vadă trupa de teatru a liceului. Făcusem un moment din “Care de dame’’ de Gh. Brăescu, un micuț sketch umoristic, închiriasem costume de epocă de la Opera Brașov, eram priviți de elevii mai mari, de profesori, jucam prima dată cu lavaliere, filmați, eram copleșiți de emoții, eram cineva, vorba-aia. Dar a rămas ca o foarte caldă amintire…

,,Care de dame” – trupa de teatru ARTfel

Cu siguranță, o piesă de teatru necesită multă pregătire. Cum se desfășurau în general repetițiile pentru un spectacol reușit?

NELU MORAR: Trăiam pentru plăcerea elevilor de a fi pe scenă şi, dacă tot se întâmpla lucrul ăsta, atunci trebuia să iasă perfect, sau aproape. Drumul de la persoană la personaj nu e cel mai comod căci are viraje, uneori pante abrupte ce pot descuraja. Totuşi, la capătul drumului poţi simţi satisfacţia de a te fi convins pe tine ca actor şi pe ceilalţi ca spectatori că se poate citi în oglinzile retrovizoare sau vizionare ale spectacolului vieţii, că te poţi pur şi simplu oglindi… De aceea, câteodată, trebuia să lucrăm câte 3-4 ore pe săptămână, adesea şi sâmbetele, dar sentimentul era că nu trebuie să ne dăm bătuţi şi că va ieşi ceea ce ne doream cu ardoare: SPECTACOLUL. Nu scăpa nestudiat temeinic niciun gest, nicio grimasă, nicio interacţiune din scenă şi, până la urmă, de piatră să fi fost şi tot s-ar fi putut încarna artistic personajul, într-un mod cât mai aproape de firesc, spontan, simplu . Asta era garanţia că spectacolul poate trece rampa. Era de fapt încununarea muncii unei echipe. Cea mai frumoasă echipă!

ILEANA URSU: Cea mai grea parte era să ne potrivim orarele care erau de altfel destul de pline și nu de puține ori a trebuit să renunțăm la câte cineva sau la câte ceva pentru că nu puteam să uităm de școală. Dar odată strânși laolaltă și odată ales un text cu care să rezonăm (altă sarcină dificilă), fluxul ideilor începea să curgă și noi mergeam cu el. Repetiția e condiția de bază a unui spectacol, fie el reușit sau nereușit. Acolo sunt revelațiile, acolo e travaliul, acolo e creativitatea, pasiunea, truda. Spectacolul e doar o recompensă a acestui drum bătut cu tălpile goale. Și atât timp cât ai mers alături de partenerii de joc, nu poți găsi în final decât bucurie.

Fotografie de la repetiții

În teatru, colaborarea cu ceilalți este esențială. Ca în orice echipă, pot exista caractere și viziuni diferite. Care e ”cheia” unei trupe unite? 

NELU MORAR: Nu deţin o astfel de cheie, dar cred că este vorba despre încredere şi comunicare, de empatie, perseverenţă, şi, condimentul nelipsit într-o astfel de întreprindere, bucuria şi dragostea pentru teatru.

ILEANA URSU: Să spui da la orice. Asta e principiul clovnului. El spune mereu DA! Asta e cheia lucrului în echipă.

ARTfel la repetiții

De ce consideri că un elev ar trebui să se înscrie într-o trupă de teatru? Ce i-ați sfătui pe cei care vor, dar nu au curajul să o facă?

NELU MORAR:  În trupă veneau, cred, în primul rând curajoşii, şi deci nu mai trebuia să lucrăm la acest aspect. Dar, e clar, câteodată trebuie să ieşim din zona de confort, să fim curajoşi şi să îmbrăţişăm spiritul de aventură, să ne lăsăm pur şi simplu purtaţi în povestea în care ne-ar plăcea să fim personaje. Tinerii au acea sete mistuitoare a devenirii a/în o mie şi una de ipostaze. Ei vor să o rupă cu convenţiile, să se exprime, să se joace cu certitudinile, probabilităţile şi chiar limitările proprii, sau măcar să experimenteze. Teatrul este cea mai bună şcoală în sensul acesta, aşa că-i încurajez s-o urmeze!

ILEANA URSU: Dacă simt că îi arde pe interior treaba asta, să nu mai aștepte. Dacă, pe de altă parte, nu sunt siguri cu privire la actorie, să încerce. E un mediu în care putem și e chiar de dorit să fim vulnerabili, așa că teama nu e un dezavantaj sau un defect. Suntem plini de defecte aici. Parcă ne strângem cei mai defecți. Dar se întâmplă cumva ca, atunci când ne punem laolaltă imperfecul să iasă o mașinărie perfect funcțională, un mecanism cu suflu viu. În teatru, e pe încercatelea…

Pentru a încheia într-o notă nostalgică, suntem curioși ce a însemnat pentru voi trupa de teatru ARTfel.

NELU MORAR: Trupa ARTfel nu „a însemnat”, la timpul trecut , ea rămâne permanent o stare de spirit a bucuriei, a artei şi a viziunii pentru o şcoală cu adevărat altfel sau, cum ne place nouă, ARTfel. Până la urmă, trebuie să-i dăm dreptate lui Shakespeare: „Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”. Aşa că „Toi Toi Toi, ARTfel!”

ILEANA URSU: Un ARTfel de a fi.

98% decizia corectă

Ionescu Ștefania

Sursă foto: https://www.teatrultineretului.ro/?page_id=21151

Titlul piesei jucate de acești ,,adolescenți” de la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț este, în mod cert, unul intuitiv. Ce ai face dacă ai afla că ești însărcinată, mai ai doi ani de liceu și multe visuri neîmplinite? Cu întrebarea asta începe acțiunea propriu-zisă. Ah, ce bine dacă ar fi doar o situație fantastică, dacă gândul ar fi unul pur introspectiv și nu s-ar răsfrânge asupra realității unei adolescente dezorientate și lipsite de încredere, căreia încă i se spune „piticule”.

Iza are 17 ani și este o liceană conștiincioasă, serioasă și cu țeluri care ar îndrepta-o către o carieră academică. O seară dinaintea Crăciunului, însă, o maturizează pe Iza mai mult decât ar fi făcut-o, probabil, anii de facultate. Tânăra află că este însărcinată. Prima decizie bună pe care o ia este să vorbească cu părinții ei. Deși aceștia se poziționează în extreme diferite, niciunul din ei nu se implică peste măsură în hotărârea personală a Izei.

O altă sursă de lumină peste umbra de ambiguitate a fetei o reprezintă iubitul ei, tatăl copilului, care adoptă o atitudine responsabilă asupra situației. El nu o părăsește pe adolescentă, chiar dacă, din păcate, realitatea socială, arată alte statistici.

„98% decizia corectă” este o încercare de deschidere a percepției unei societăți ce încadrează sexualitatea în sfera subiectelor tabu, cu toate că statisticile despre maternitatea în rândul minorelor sunt îngrijorătoare în România. Piesa nu aduce în prim-plan un unic, universal valabil, final. Asta, pentru că nici nu există o decizie perfectă. Traume fizice sau morale, oricum ar fi, ele există, iar decizia nu poate fi 100% corectă, în ceea ce privește un pitic care „poartă” un alt pitic. 

În concluzie, piesa, deși a fost dur atacată, merită urmărită. Ea nu are o categorie țintă, pentru că prezintă un adevăr, o responsabilitate a tuturor.

text: Andreea Tănase
regie: Elena Morar
costume și asistență decor: Ileana Zirra
decor: Diana Miroșu
video design: Ana Cârlan
asistent regie: Emanuel Becheru
fotografii: Marius Șumlea
afiș: Benedek Levente

Distribuția:
IZA: Catalina Bălălău
DIDI: Aida Avieriței
MAMA: Nora Covali
TATĂL: Dragoș Ionescu
TUDOR: Paul-Ovidiu Cosovanu
DOCTORIȚA: Catalina Eșanu
CAMI: Corina Grigoraș
ALEX: Emanuel Becheru
VICTOR: Florin Hrițcu

Asistente voluntare: Ana-Maria Butunoi – dramaturgie, Ilinca Luca – regie, Flavia Apetrei și Ioana Suciu – scenografie, Ioana Corduneanu – video design, Olivia Călin – documentare, Roxana Bobric și Ana Maria Muraru – promovare.

Nu regizorală, ci morală

de Ionescu Ștefania

Personaje: 

Anisia, 15 ani, elevă

Ana, prietenă a Anisiei, elevă, 15 ani

Elena, 22 de ani, studentă la Cluj, freelancer, sora Anisiei 

Dragoș, 17+1/2 ani, elev

Plasare: Brașov, camera Anisiei

Scena este întunecată, decorul e negru; există o singură sursă de lumină, oarecum difuză, care bate din spatele actorilor, astfel încât să se creeze o generalizare a mesajului, prin lipsa detaliilor asupra cuiva. Există un scaun maro, de lemn, în partea din stânga-față a scenei; câteva poze atârnate în partea posterioară a acesteia; două perne, undeva în spatele scaunului o ușă din lemn de aceeași culoare cu a scaunului, în partea dreaptă a scenei. Totodată, de sus, atârnă o sferă cu lumini; e invizibilă și oprită la acest moment.

ANISIA: (Intră pe scenă din partea dreaptă, ținând telefonul în mână; se aude în surdină o melodie de-a lui Harry Styles; lumina i se reflectă pe față. Se așază pe scaun.) A, ia uite, mi-a scris Ana… (citește neinteligibil, printre rânduri, mesajul) Un party! Drăguț! La Moieciu? (Liniște; se gândește) În sfârșit ceva interesant de făcut de Rev. Dap, acolo merg. (Îi trimite un mesaj vocal Anei) M-ai salvat, tu, mersi. Daaa’, auzi? Cine mai vine?

Elena intră în camera Anisiei. Conversația va fi pe un ton amical și amuzat, frățesc.

ELENA: Ce faaci? Iar stai numai pe telefon? … A, nu-mi răspunzi? Biinee! (Ia o pernă și o lovește în cap.) Hai odată, zi ceva! De când ești așa plictisitoare?

ANISIA: (Ia rapid o pernă și o lovește și ea pe Elena) Plictisitoare, zici, ă? 

Se joacă puțin în aceeași manieră și râd.

Anisiei îi răspunde Ana, care îi spune că, la petrecere, vine și Dragoș, un cunoscut al amândurora. Anisia nu vede încă mesajul.

ELENA: Să știi că am vorbit cu mama și te lasă să vii cu mine de Revelion. Ce zici? Ieși cu mine? 

Pauză scurtă: Anisia citește mesajul de la Ana.

ANISIA: Mersi, dar neaaah. Merg la o petrecere… Undeva prin Moieciu.

ELENA: Mamă, dar ce fată mare! Tare, tu! Cu colegii?

ANISIA: Nu. Merg cu Ana… O știi tu! Și cu niște prieteni, câțiva tipi din Caragiale (liceu ipotetic din Brașov).

ELENA: (Rămâne calmă, dar devine oarecum suspicioasă) Cu ce tipi, Anisia?

Discuția devine puțin gravă.

ANISIA: Ce ești așa curioasă? Cu niște tipi.

ELENA: Știi că poți să-mi zici dacă ai prieten, doar te cunosc așa bine.

ANISIA: Nț… niciunul din ei nu-i iubitul meu, ce tot insiști. 

ELENA: Nu vreau să fiu ca o dădacă, dar ar trebui să ai grijă cu cine mergi. No, eu…

ANISIA: (O întrerupe) Auzi? M-am săturat să n-aibă nimeni încredere în mine! Mama are impresia că n-am nimic în cap, tata nu se hotărăște dacă sunt copil sau adult, iar tu acum parcă îți mai și bați joc de mine. Ahhhh!

ELENA: Anisia, hai să luăm un loc, calmează-te. Am încredere în tine, mi se pare că ești matură. În schimb, am cunoscut-o pe Ana și nu-mi inspiră prea multă încredere. M-aș bucura să te distrezi, dar cred că merită să ai grijă.

ANISIA: Dar am grijă; n-ai spus tu că e destul să cunosc o persoană ca să merg la un party? Așa că lasă-mă, merg… orice ai zice tu!

Elena lasă capul în jos, își dă seama că n-are sens să insiste și pleacă din camera surorii ei. Rămâne pe gânduri, dar se sfătuiește numai cu ea însăși.

Între timp, atmosfera se liniștește, începe un joc de lumini RGB. Concomitent, muzica își face simțită prezența treptat (din muzică de fundal se amplifică către un volum destul de ridicat, dar îndeajuns de încet încât să se poată auzi actorii). Ana intră în scenă pe aceeași ușă și începe să danseze.

ANA (către Anisia): Uuh,ce outfit, fată! Ce faci?

ANISIA: Meh, sunt bine. (Este vizibil că starea ei nu e cea mai bună; vorbele Elenei au pus-o pe gânduri și are un presentiment nu tocmai bun)

ANA: (Dansând) Hai, tu, distrează-te și tu!

Dragoș intră în cameră, cu o sticlă de alcool.

DRAGOȘ: Saluut, ce mă bucur c-ați venit! Ce mai faci, Anisia? Ce ești așa abătută? Uite, ia și tu o gură din asta, o să te ajute la dans (îi întinde sticla).

ANISIA: Nah, nu cred vreau chiar acum.

Ana se uită către Anisia surprinsă.

ANA ȘI DRAGOȘ (concomitent): Hai, Anisia, ia!

Ca urmare a insistențelor ,,prietenilor”, Anisia începe să bea. După 20 de minute (care, în piesă, sunt marcate prin apariția a doi-trei figuranți care dansează (max. 20-30 de secunde), Anisia e destul de amețită. Apar în scenă Dragoș și Anisia.

DRAGOȘ: Și? Nu vezi că te simți mai bine? Hai cu mine la etaj, vreau să-ți arăt ceva. (o trage pe Anisia ușor de mână)

ANISIA: A, vrei să vedem artificiile? (vorbește deja vădit amețită)

DRAGOȘ: Da, de ce nu? Poți să le numești și așa.

Dragoș trage de Anisia, o împinge pe un scaun și începe să se miște în jurul ei într-un mod libidinos. Anisia se sperie, se precipită și încearcă să-și dea seama ce ar putea rezolva situația. Se tot trage înapoi, se ferește de mișcările și privirile lascive ale lui Dragoș, care pare mai degrabă întărâtat decât descurajat de mimica și acțiunile protagonistei.

Elena, între timp, pleacă de acasă și se duce după Anisia. Caută, de câteva minute, casa unde e petrecerea la care a plecat sora ei. După alte 10-15 secunde de abuz, care, în timp, a devenit destul de agresiv și fizic și verbal, Elena apare brusc în scenă.

ELENA: Aaa! Anisia! (fuge spre colțul în care e plasat scaunul și îl lovește pe Dragoș, care, surprins, nu știe cum să reacționeze.) Haai (către sora ei)! Idiotule! (Către Dragoș)

Anisia și Elena fug, o cară după ele și pe Ana, care se afla la parter (parter, în această secvență, reprezentat de partea posterioară a scenei). Pleacă cu mașina Elenei. Mașina nu există, ele stau pe jos, în fund: Elena în față, în spatele ei Ana și în dreapta Anei e Anisia.

ELENA: Sunteți bine? Ce ți-a făcut ăla, Anisia?

ANISIA ȘI ELENA: Da, suntem bine. Mersi c-ai venit!

În final, Ana, Anisia și Elena apar pe scenă și spune, pe rând, fiecare scurtul ei monolog.

ANA: (pe un ton degajat) Da, poate n-a fost o idee bună să mergem acolo în seara aia, dar m-am și distrat puțin.

ANISIA: Am fost fraieră să n-o ascult pe soră-mea. Am avut încredere în niște oameni ciudați, dar în mine însămi nu. Sper să mă refac cât mai repede.

ELENA: Din păcate, tipul ăla face parte dintr-o rețea de proxenetism, care e profund cunoscută și tolerată de autorități. Din fericire, Anisia nu e rău vătămată, merge la ore de consiliere și pare din ce în ce mai stăpână pe sine.

Un prieten bun

de Voinescu Victor Nicholas

Personaje

Radu – brunet, 14 ani, slab, înalt

Ștefan – roșcat, 15 ani, ușor musculos, înalt

Maria – șatenă, 15 ani, scundă, slabă

Medicul de gardă 

Asistenta

Îmbrăcămintea să fie una lejera, mai casual. Maria poartă ochelari. Doctorul are halat, stetoscop.  Asistenta are halat de asemenea.

În colțul stâng, Victor stă sprijinit de un perete și pocneste din degete într-un ritm ales de el, la picioarele lui se află rucsacul său.

RADU: (oftează) Iarăși întârzie… Și doar am convenit ÎMPREUNĂ că ne vedem la fix, dar ce să-i faci, nu mai ai ce să-i faci…

Din stânga, intră Ștefan alergând și gâfâind, cu rucsacul în spate.

ȘTEFAN: Scuze frate de întârziere, e vina traficului. Mama lui de hârb de autobuz, mergeam pe jos și tot ajungeam mai repede.

RADU: Aliluia, maică, în sfârșit ai apărut. Ce bine îmi pare să te văd! (cei doi își strâng mâinile cu putere) Acu’ ești pregatit pentru plimbare?

ȘTEFAN: Pai, Gionule, drept cine mă iei? Normal că sunt pregătit, m-am născut pregătit, ce naiba!

RADU: Așa mă, brothere! (își ia rucsacul în spate) Hai să merem, ne așteaptă Maria.

ȘTEFAN: No hai, să nu mai pierdem vremea!

Amandoi ies pe partea stângă, vorbind despre un subiect anume (la alegerea regizorului).

Cei 3  ies din partea stângă a scenei, înspre colțul stâng se află un stand cu hotdogi.

ȘTEFAN: Toată discuția asta despre mâncare mi-o făcut foame. Vrea careva hotdogi?

RADU și MARIA: Da!

Radu și Maria îi dau fiecare lui Ștefan o bancnotă de 5 lei, iar acesta se îndreaptă către stand, în timp ce ceilalți doi rămân pe loc și încep să vorbească în șoaptă.

MARIA: (dând ochii peste cap) Uhhhh, ți-am zis de atâtea ori să nu îl chemi pe Ștefan, știi că îmi displace enorm tipul ăsta!

RADU: (ridicând ușor tonul și vizibil enervat, cu mainile în șolduri) O fi cum zici tu, însă nu înțeleg de ce îți e antipatic, la o adică, (tușește sec) vezi că e vorbăreț, de gașcă, poți vorbi și lucruri serioase și prostii cu el. Ce nu îți convine?

MARIA: Pur și simplu mă enervează. Zici că e tipul ăla de își dă aere. Și nici nu are cu ce. Să și le țină la el în cartier, nu să-mi umfle mie capu` cu prostiile lui.

RADU: (calm) Ai încercat să vorbești cu el o dată? Batar o siiiingură dată? Nu. Ai vedea și tu că nu este cum spui tu. Nu toți pot fi pe placul tău, însă la unii tre’ să stai să vorbești cu ei și apoi după aia vezi ca sunt niște oameni buni. Te rog să îi dai o șansă, și dacă nu o faci că vrei tu, fă-o pentru mine, te rog!

MARIA: (oftează) Bine, dar doar pentru că suntem buni prieteni! Și nu vorbesc cu el acum, de față cu tot poporu, ci când pleacă lumea la colibele lor.

RADU: Fie, cum spui tu, însă te rog să nu-l ignori!

MARIA: Nu-l ignori mă, nu-l ignor!

Ștefan se întoarce cu trei hotdogi în mână.

ȘTEFAN: Mno, fraților, am aicea hotdogi. (începe să îi împartă). Unu mie, unu lui Victor și unu Mariei.

RADU: Mulțumesc, frate!

Își mănâncă hotdogii în timp ce vorbesc despre mâncarea americană, ieșind pe partea dreaptă a scenei.

În mijlocul scenei se află o bancă, lângă aceasta este un stâlp de care e atașat orarul autobuzelor. Cei trei ies din partea dreaptă a scenei și se îndreaptă către banca.

RADU: No bine, frate. Mi-a părut bine să te revăd! Vezi să ai grijă pe drum cu nebuna asta. 

MARIA: (ușor exasperata) Viiiiiiictor, taci!

ȘTEFAN: Lăsa, fam, fii fără grije. Mă apăr eu cumva dacă e.

Băieții râd, însă Maria tace. Se salută reciproc, Radu o îmbrățișează pe Maria, iar ea împreuna cu Ștefan ies prin partea dreaptă a scenei.Radu se așează pe bancă, așteptând autobuzul, își pune castile în urechi fredonând o melodie.

Radu, din partea stângă a scenei, e cu telefonul la ureche. În timp ce vorbește la telefon, merge încet către colțul stâng al scenei.

RADU: (la telefon) Da, mama, da…..Sunt aproape de casă, cum să nu… Da, m-am distrat de minune, îți povestesc când ajung… Da, și eu la fel… Pa! Aoleu frate, ce chef are de vorbă câteodată, pe cuvântul meu. 

Telefonul lui Radu sună din nou.

RADU:  Maria? Dar ce-o fi vrând la ora asta? Alo… Da, ce s-a întâmplat? De ce plângi?… UNDE?… CÂND?… Tu unde ești?… A, ok, stai acolo acum vin.

Radu o sună pe mama lui.

RADU: Alo, mama… Nu ajung acasă decât în vreo 2 ore… Nu te supăra te rog… E Ștefan la spital… Accident de mașina… DE CE MAMA NAIBII TE-AȘ MINȚI ÎN HALUL ĂSTA?… Scuză-mă… Da, mi-au mai rămas vreo 20 de lei… O să încerc să nu-mi stric foamea foarte tare….Bine, sărut mâna! (închide telefonul, inspiră cu greu) Și doar i-am spus să aibă grijă. Sper să nu fie grav.

Radu iese prin partea dreaptă a scenei și reintră prin partea stângă alergând și gâfâind. Asistenta e cu o agendă e în mână, o îndreaptă spre el. 

ASISTENTA: Ce cauți aici la ora asta? Ai venit să vizitezi pe cineva?

RADU: (grăbit și frustrat) Un prieten de-al meu a ajuns aici în urma unui accident de mașină! Ștefan îl cheamă. Trebuie să fi ajuns aici acum vreo 2 ore poate.

ASISTENTA: Oh, urmează-mă te rog!

Radu și asistenta ies pe partea drepta a scenei și intră tot pe acolo. Asistenta îl ghidează către spațiul unde se afla Ștefan cu doctorul. Maria stă pe o banca, îngândurată.

ASISTENTA: Așteaptă aici, te rog, doctorul va ieși curând.

RADU: Mulțumesc frumos! Aștept.

MARIA: (sare ca arsă și se îndreaptă către Radu) Radu!!!

RADU: Maria!

Cei doi se îmbrățișează și după aceea se așează pe bancă.

RADU: Ce Dumniezo s-a întâmplat?

MARIA: (pe un ton ușor repezit)  A început să vorbească despre jocuri și alte chestii, pe care nu le înțelegeam și s-a oprit la o benzinărie să își ia un sandwich. Am zis să profit de ocazie și să trec strada înainte ca el sa se întoarcă. Însă nu am fost atentă și era să mă calce masina, dacă nu mă împingea. (începe să plângă, Radu o ia în brațe) Aș fi vrut să fie altfel, să nu se sacrifice pentru mine. Și când mă gândesc că acum cateva ore îl uram, iar acum îi datorez propria-mi viață, Doamne ce proastă sunt!

RADU: Nu mai plânge, nu e vina ta. Însă acum ai văzut și tu ca Ștefan e un prieten bun, sacrificându-se pentru tine. Mi-aș fi dorit să îți dai seama altfel de acest fapt.

Doctorul vine din partea stânga.

DOCTORUL: Copii, mă tem ca nu am vești prea bune. Din fericire, urmările accidentului nu au fost grave, însă va trebui să stea cu piciorul în ghips timp de 3 săptămâni și va fi ca nou.

RADU: Când va fi externat?

DOCTORUL: În 3 zile va putea merge acasă.

MARIA: Putem să-l vizităm acum?

DOCTORUL: Cum sa nu, însă să nu-l stresați, vă rog.

RADU și MARIA: Așa vom face!

Cei doi aleargă către partea stânga, în timp ce doctorul iese prin partea dreaptă.

Ștefan se află pe un pat de spital, îmbrăcat în pijamalele.În spatele patului se află un geam care este deschis, de unde se vede o panorama nocturnă a orașului. Maria se așează pe un scaun în partea dreapta a lui, iar Radu ia un scaun din colțul scenei și se așează lângă Maria.

ȘTEFAN: OOO, Gionilor! Ce faceți mă?

RADU: Pai, nu prea bine frate. Am aflat de accident și am venit cât de repede am putut. Cum te simți?

ȘTEFAN: Eh, alții au murit și n-au pățit nimic, deci o duc bine.

MARIA: Ștefan, te rog să mă ierți, nu am vrut să se întâmple asta, mi-aș fi dorit să fiu mai atentă…

ȘTEFAN: Nu e vina ta, suntem prieteni, iar prieteni se protejează unul pe altul și se susțin și la bine și la greu.

RADU: Adevărat grăiești frate! Acu’ (ia sticla de Fanta de pe o măsuță din apropiere și 3 paharele de plastic) să bem un pahar în sănătatea ta.

Radu le dă câte un pahar și toarnă sucul. Le „ciocnesc” toți trei deodată.

ȘTEFAN: (înalță paharul) Până la fund!

Toți trei râd la unison și beau deodată sucul!

Totul are o consecință

de Dube Victoria Uma

Personaje

Vika

Luca

Naratorul

4 băieți

4 fete

Îmbrăcămintea este una de școală. Pe scenă sunt așezate 10 bănci într-un șir care stau cu fața spre public. Vika și Luca stau în cele două bănci din mijloc, fiind în mijlocul scenei.

Copiii dau test la matematică.

NARATORUL: Niciunul din copiii clasei a 9-a nu se aștepta să fie pacalit de Vika în acea ora obișnuită de matematică.

LUCA: De unde Dumnezeu să știu exercițiile astea? N-am mai făcut așa ceva în viața mea. Habar n-am să le fac.

VIKA (șoptit): Nu-i de mirare. Tot ce faci în ora de matematică este să stai pe telefon.

LUCA: Ai comentat ceva? Din câte știam, morcovii nu vorbesc. Ia dă-mi testul tău, doar să verific ceva.

VIKA: Mie îmi displace furtul, așa că îți sugerez ca data viitoare să înveți mai mult și vei lua o notă mai mare. În plus, doamna profesoară se va întoarce în curând și nu vreau să ne prindă copiind. 

LUCA: Bla, bla, bla. Tu crezi că eu am de gând să te mai întreb o dată? Dă-mi testul tău. ACUM! Dacă te ajută să dormi mai bine în noaptea asta în patuțul tău roz, doar o sa mă inspir.

Restul clasei râde. Vika îi întinde foaia de hârtie completată. Restul clasei sare la banca lui Luca și își notează răspunsurile. Vika își îndreaptă ochelarii și se uită în altă direcție. Luca îi da Vikăi testul înapoi.

LUCA: Gata. Nu a fost așa greu, nu?

Este a doua zi: ora de matematică. Personajele pot rămâne în aceleași locuri și cu aceleași haine. Pe masa fiecăruia se află testele corectate. Luca își îndreaptă privirea pe foaia de hârtie și rămâne cu gura deschisă. Întreaga clasă este șocată. Vika are un zâmbet șiret pe față.

LUCA: C…C…C…C…Cum? De ce am luat doar punctul din oficiu. (se uita la foaia Vikăi)  CUM DE TU AI LUAT 10 CURAT??? Am copiat tot de la tine.

Unul dintre colegi: Și eu am tot 1.

Toți în cor: Si euuuuu.

VIKA: Parcă doar v-ați inspirat? Dacă doar v-ați inspirat sunt sigură ca ați greșit voi ceva.

NARATORUL: Poate data viitoare, înainte să se „inspire” colegii din testul altuia ar trebui să verifice care foaie este lăsată pe catedra doamnei profesoare: cea corectă sau cea mai puțin corectă. Cu alte cuvinte, foaia de pe care Luca și colegii lui au copiat era greșită. Nu ar trebui să mințim sau să înșelăm, căci tot ce facem va avea consecințe.

Aaa și până nu uit, Vika nu era un morcov și nici o victima colaterală a minciunilor colegilor ei leneși. Dimpotrivă, ea era o fată deșteaptă care a dat o lecție esențiale de viață elevilor clasei a 9-a.